Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exod (cap. 7, 8,9)RSS

Minunea cu toiagul care se transformă în şarpe şi cele zece urgii reprezintă modalităţile prin care Dumnezeu urmăreşte un scop triplu: egiptenii să cunoască cine este Domnul, să înţeleagă că Domnul este în mijlocul evenimentelor şi Numele Domnului să poată fi vestit pe tot pământul.

Descurajat în urma confruntării cu logofeţii-scribi evrei şi fiind conştient de greutatea lucrării la care este chemat, Moise se vede neputincios în a o îndeplini. Însă Dumnezeu nu numai că îl întăreşte pe Moise, dar îl şi pune într-o poziţie de autoritate deosebită, făcându-l Dumnezeu pentru Faraon, iar pe Aaron prorocul său (Exod 7:1-2). Această investire a lui Moise arată care este de fapt natura confruntării: lupta nu se va duce în plan uman, ci spiritual, între Dumnezeu şi zeii Egiptului (Faraon însuşi se considera un zeu al Egiptului, încarnarea zeilor Ra şi Horus).

Minunile pe care Dumnezeu le va face vor lovi în inima religiei egiptene, în zeii egipteni, discreditându-i şi arătând deşertăciunea lor. Prin această confruntare, Dumnezeu se descoperă atât evreilor cât şi egiptenilor ca fiind Cel Ce are toată puterea în cer şi pe pământ.

În text se insistă pe atitudinea împietrită a lui Faraon care va da prilej lui Dumnezeu să se descopere prin izbăvirea evreilor în chip minunat. Există două expresii care denotă caracterul laş şi mincinos al lui Faraon: „Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon” şi „Inima lui Faraon s-a împietrit” sau „s-a îngreunat”. La egipteni, inima era considerată partea cea mai importantă a fiinţei umane, care după moarte era cântărită şi, dacă era grea, plină de fapte rele, sufletul celui decedat era condamnat, iar dacă era uşoară respectivul intra în viaţa veşnică. Practic, împietrirea inimii lui Faraon de către Dumnezeu poate fi considerată ca o judecată adusă împăratului, în conformitate cu legile morale pe care egiptenii înşişi le promovau. Astfel, Faraon nu avea nici o dezvinovăţire pentru faptele lui, condamnându-se singur.

Minunea pe care o săvârşeşte Aaron cu ajutorul toiagului, ca semn al autorităţii, este un prim prilej de discreditare a lui Faraon şi a zeilor Egiptului, în faţa adevăratului Dumnezeu. Chiar dacă vrăjitorii împăratului reuşesc să facă şi ei minuni, toiagul transformat în şarpe al lui Aaron înghite şerpii vrăjitorilor, semn al nimicirii autorităţii faraonului (şarpele fiind simbolul puterii, prezent pe coroana împărătească).

Lăsând ultima urgie la o parte, celelalte nouă catastrofe pot fi grupate după cele trei direcţii ale scopului pe care îl urmăreşte Dumnezeu în aceste capitole, în trei grupe a câte trei. De la o urgie la alta, se observă o intensificare a revărsării mâniei lui Dumnezeu, iar de la o grupă la alta, se remarcă o lărgire a scopului lui Dumnezeu. Astfel, primele trei urgii Îl declară Domn pe Dumnezeu; a doua grupă de urgii Îl declară Dumnezeu al lui Israel, iar ultimele trei trâmbiţează puterea Lui şi fac ca Numele Lui „să fie vestit în tot pământul”.

„Iată cum vei cunoaşte că Eu sunt Domnul” (7:17) poate fi titlul grupării primelor trei urgii care au afectat apele şi ţărâna pământului, acestea fiind obiecte ale închinării egiptenilor şi elemente de care atârna în mod direct atât viaţa lor, cât şi însăşi existenţa Egiptului. Prin revărsarea anuală a apelor sale, Nilul era întreţinătorul vieţii, care împreună cu braţele şi canalele lui era considerat sistemul vascular al marelui Osiris, dătătorul vieţii. Toiagul ridicat asupra apelor Nilului, care le transformă în sânge, şi înmulţirea broaştelor reprezenta o provocare aruncată marelui Osiris. Caracteristic acestei prime grupări de urgii este faptul că primele calamităţi au putut fi făcute şi de vrăjitorii lui Faraon.

„Eu, Domnul, sunt în mijlocul ţinutului acestuia” (8:22) poate fi intitulată cea de-a doua grupare a urgiilor. „Voi face o deosebire între poporul Meu şi poporul tău” (8:23) îi spune Domnul lui Faraon care ar fi trebuit să înţeleagă că singurul Dumnezeu adevărat este Dumnezeul copiilor lui Israel, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. De aici încolo urgiile nu-i mai ating pe copiii lui Israel, iar după ultima urgie din grupă, vărsatul negru, prin care Dumnezeu se atinge de sănătatea trupurilor egiptenilor, o parte dintre aceştia învaţă frica de Domnul.

„Numele meu să fie vestit pe tot pământul” (9:16) pare să fie cea de-a treia direcţie a scopului urgiilor abătute de Dumnezeu asupra egiptenilor. „Dacă Mi-aş fi întins mâna, şi te-aş fi lovit cu ciumă pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ. Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul” (9:15-16). În prima urgie din această grupă, piatra şi focul, vedem primele rezultate „ aceia dintre slujitorii lui Faraon, cari s-au temut de Cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele.” Faraon însuşi pare că se pocăieşte, dar „văzând că ploaia, piatra şi tunetele încetaseră” încetează şi pocăinţa lui.

Întreaga naraţiune a urgiilor pare a fi o prefigurare a urgiilor care se vor abate asupra urmaşilor lui Satan la sfârşitul vremurilor (Apocalipsa 16). Ea poate fi considerată o paradigmă a judecăţii care va veni peste necredincioşi. Transformarea apei în sânge se regăseşte şi în vestirea vremurilor de pe urmă din Apocalipsa 16:3-4 - vărsarea potirelor al doilea şi al treilea au transformat apele mărilor, ale râurilor şi ale izvoarelor acestora în „sânge ca sângele unui om mort”. Şi a doua urgie, cea cu invazia broaştelor, o găsim repetată în Apocalipsa 16:13-14, însă de data aceasta acţiunea se inversează faţă de cea din Exod - Satan este cel care aduce în lupta împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său „trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte”.

Următoarea urgie pe care o regăsim, de asemenea, în cartea Apocalipsei 16: 2 este cea de-a şasea pe care o cunoaştem sub denumirea de „vărsatul negru”: „Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei”. Cea de-a şaptea urgie din Exodul, pe care o intitulăm „piatra şi focul”, este descrisă de Ioan în Apocalipsa la vărsarea celui de-al şaptelea potir, iar unii comentatori consideră asemănarea izbitoare dintre cele două urgii nu este o simplă coincidenţă.

Iaşi, 7 octombrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527