Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exodului, cap. 25 şi 26RSS

Să-mi facă un lăcaş sfânt...

În prima parte a capitolului 25 este prezentat scopul întregului edificiu religios al Cortului şi al tuturor elementelor care-l compun: să slujească ca loc al prezenţei lui Dumnezeu pentru popor.

Dumnezeu îi cere lui Moise să primească de la copiii lui Israel daruri de bună voie care să conţină materialele necesare construcţiei unui „locaş sfânt” pentru ca El: şi Eu voi locui în mijlocul lor, după traducerea Cornelescu, şi mă voi arăta în mijlocul vostru, după traducerea Septuaginta. „A locui”, în ebraică şakhan, este tradus în diferite moduri în Septuaginta cu intenţia manifestă de a evita sensul propriu. Astfel, apare sensul „a coborî”, în cap. 24:16, „a se arăta” în cap.25:8, „a fi chemat” în cap.29:45,46, „a-şi întinde umbra” în cap.40:35. Refuzul termenului „a locui” vine din grija de a nu circumscrie divinitatea unui loc.

Philon din Alexandria a dat o semnificaţie tuturor materialelor şi culorilor care apar în text, semnificaţie care a fost preluată şi completată de tradiţia creştină. Amintim aici câteva simboluri date de Philon: „inul subţire” provine din pământ; purpura din apă; vioriul întunecat ţine de aer (care este luminat de lumină străină), iar stacojiul este asemănător focului. Asta pentru că un templu construit de mâna omului, consacrat Părintelui Universului, trebuie să fie făcut din substanţele din care este făcut întregul Univers.

Din traducerea Septuaginta, reiese mai clar că toate materialele trebuiau să fie de o calitate excepţională, să fie „pârga”, aşa cum se foloseşte în versetul 2, ceea ce în greceşte face parte din limbajul sacrificial şi desemnează excelenţa, calitatea deosebită a darului.

Sfinţii Părinţi au înţeles simbolismul cortului din versetul 9 ca fiind deopotrivă Templul ceresc unde credincioşii trebuie să intre urmând lui Hristos şi Biserica de pe pământ, după asemănarea Ierusalimului ceresc.

Pentru elementele Cortului, există o tradiţie interpretativă care încearcă să dea semnificaţii creştine în datele lucrării mântuitoare Domnului Christos.

Să faci un chivot al mărturiei din lemn care nu putrezeşte... să-l aureşti pe dinlăuntru şi pe dinafară: aşa începe Dumnezeu să-i prezinte lui Moise planul Cortului întâlnirii, pornind de la cel mai tainic loc al lui, din Sfânta Sfintelor. Acolo este locul prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, tot ce urmează pare că se înfăşoară în jurul acestui loc, pentru că menirea Cortului era să-l reveleze pe Dumnezeu.

Termenul din limba ebraică folosit pentru chivot, în versetul 10, ne îndreaptă atenţia atât spre „arca” lui Noe din Gen. 6:14, cât şi spre „cortul” mărturiei din acest capitol, ambele fiind asociate în tradiţia iudaică cu ideea de „legământ” şi menite să păstreze ceea ce asigură mântuirea. Pentru Philon, arca lui Noe este un simbol al trupului, ce poartă în el mintea care îl salvează în timpul potopului, iar Chivotul Legământului simbolizează lumea inteligibilă. Tradiţia creştină continuă acest simbolism: fiecare suflet trebuie să devină o arcă a lui Noe, un chivot al Legii, o bibliotecă a Cărţilor Sfinte.

De-a lungul istoriei, se observă o tentaţie de nestăvilit de spiritualizare, de simbolizare, de a găsi o corespondenţă semnificativă în tot ce este scris în VT. O astfel de înclinaţie trebuie temperată prin încercarea de a prezenta evenimentele şi în contextual cultural şi religios al vremii respective.

Este important de remarcat, de exemplu, că închinătorii la alte zeităţi din Orientul Apropiat din acele vremuri foloseau cutii din lemn acoperite cu capace din aur sau altare portabile, Chivotul Legământului fiind unic prin faptul că a conţinut în el documente ale unui legământ, ceea ce alte confecţii din lemn asemănătoare nu conţineau.

Pentru rolul chivotului în istoria lui Israel, menţionăm câteva evenimente: chivotul a jucat un rol important în traversarea Iordanului (Ios.3-4), la căderea Ierihonului (Ios.6) şi la eremonia de aducere aminte a Legământului (Ios.8:30). De la Ghilgal, chivotul a fost mutat la Betel (Jud.2:1;20:27), iar apoi a fost dus la Silo, pe vremea Judecătorilor (1Sam.1:3; 3:3) şi a rămas acolo până când a fost capturat de filisteni pe câmpul de luptă de la Eben-Ezar (1Sam4). Deoarece prezenţa chivotului a cauzat şapte luni de plăgi, filistenii l-au înapoiat la Chiriat-Iearim, unde a rămas timp de douăzeci de ani (1Sam.5:1-7:2). Chivotul a fost pus în Templu în timpul domniei lui Solomon cu o ceremonie impresionantă (1Împ.8), a rămas în sanctuar în timpul reformelor lui Iosia (2Cron.35:3) şi se pare că s-a pierdut în timpul distrugerii Ierusalimului de către babilonieni în anul 587 î.d.Cr.

Capacul ispăşirii sau împăcării, numit şi „scaunul îndurării”, era o placă de aur curat de aceleaşi dimensiuni cu chivotul pe ale cărei capete erau montaţi doi heruvimi confecţionaţi din aur curat cu aripile deschise deasupra capacului şi cu feţele aplecate spre capac. După Philon şi apoi după Sf. Părinţi, „heruvim” înseamnă „mare cunoştinţă, ştiinţă înaltă”. Îi întâlnim pentru prima dată în VT ca fiind fiinţe cereşti ce păzesc pomul vieţii (Gen.3:24), apoi ca fiinţe care, cu aripile lor întinse, formau un piedestal vizibil pentru tronul invizibil al lui Dumnezeu. VT nu descrie clar înfăţişarea sau natura generală a heruvimilor, fiind reprezentaţi în general ca nişte fiinţe cu aripi, cu mâini şi cu picioare. Excavări din cetatea feniciană Ghebal au scos la lumină o reprezentare similară a doi heruvimi care sprijineau cu aripile lor tronul regelui Hiram din Ghebal, care a domnit prin anii 1000 î.d.Cr. Creaturi înaripate simbolice au constituit o caracteristică importantă a mitologiei şi arhitecturii din Orientul apropiat.

Masa cu pâinile pentru punerea înainte simbolizează coeziunea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel şi prefigurează predica apostolilor trimişi de Mântuitorul la acestea.

Sfeşnicul era o stilizare a migdalului, închipuind Arborele vieţii şi lumina lui Dumnezeu Însuşi. Părinţii creştini îl asociază pe Christos sfeşnicului, pornind de la identificarea sfeşnicului cu Mesia, asupra căruia odihneşte Duhul lui Dumnezeu, plin de daruri. Pentru Origen, acesta simbolizează Legea, iar pentru Irineu, pe Duhul Sfânt cu cele şapte daruri.

Pieile pentru acoperirea cortului, vopsite în roşu, sunt simboluri ale morţii, preînchipuind patimile lui Hristos, iar păturile de păr reprezintă austeritatea spinoasă a ascezei şi a pocăinţei. Stâlpii cortului sunt interpretaţi de unii Părinţi, în lumina Gal.2,9, ca fiind învăţătorii şi slujitorii Bisericii.

Perdeaua ce desparte „sfânta” de „sfânta sfintelor” şi perdeaua de la uşa cortului sunt interpretate de Philon într-un simbolism cosmologic: perdeaua separă lumea inteligibilă/cerească de cea sensibilă/pământească, supusă schimbării. Interpretarea cosmologică se combină la unii comentatori creştini cu cea christologică, prin tradiţia despre ruperea perdelei („catapetesmei”).

Într-o încercare de actualizare a acestor semnificaţii pentru creştinismul actual, este important să se considere două detalii semnificative cu privire la cadrul care creionează spaţiul prezenţei lui Dumnezeu cu omul: darul de bună voie, din libertate şi calitatea, exigenţa pentru cel mai mic detaliu. Termenii care dimensionează spaţiul prezenţei divine sunt impuşi de Dumnezeu, dar la realizarea lui participă libertatea şi creativitatea omului.

Iaşi, 6 ianuarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854