Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Faptele Apostolilor (cap. 3:1 - 26)RSS

Credinţa adevărată

Primul discurs creştin, ţinut de ap. Petru în ziua de Rusalii, a avut ca scop proclamarea lui Isus ca Domn, o identitate cu atribute divine, aşa cum anunţau profeţiile din Vechiul Testament.

Următoarea cuvântare a ap. Petru este pe aceeaşi temă. Într-un context similar (la o adunare de rugăciune a evreilor), dar provocat de un alt pretext (minunea săvârşită cu un paralitic din naştere), proclamarea ap. Petru este legată de conceptul de Nume, care avea semnificaţii adânci în tradiţia iudaică. Intenţia Duhului Sfânt, care l-a inspirat pe Petru, este de a conferi Numelui Isus Christos din Nazaret semnificaţia şi autoritatea atribuită Numelui lui Dumnezeu.

Era creştină se deschide cu proclamarea Numelui lui Isus Christos. Dacă în această vreme a Bisericii Isus trebuie să fie primit de ceruri, adică să locuiască în ceruri, până la a doua Sa venire (3:21), prezenţa Lui în lume rămâne una efectivă. Această prezenţă spirituală, personală a Fiului este invocată de toţi cei ce cred prin proclamarea Numelui Său, Nume care ascunde taina întrupării (Isus din Nazaret, fiul Mariei, fiul Omului) şi lucrarea Sa de mântuire (Isus Christos, Mesia, Unsul, Mântuitorul).

Interesantă este poziţia şi retorica apostolului la cererea paraliticului: iţi dau ce am, adică puterea rostirii cu credinţă a Numelui lui Isus. Aici, prin rostirea apostolică, cuvântul îşi dobândeşte din nou semnificaţia şi eficienţa. Începe era şi civilizaţia cuvântului, epoca cea nouă a Duhului. Cuvântul nu mai este inert, sec şi fără vlagă. De la Duhul Sfânt, cuvântul rostirii creştine este legat inextricabil de Însuşi Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin.

În predica lui Petru se prezintă un sens clar şi o legătură între credinţa în Isus Christos, prin invocarea Numelui Său, şi restaurarea tuturor lucrurilor. Apostolul foloseşte o „schemă de contrast", punând în antiteză, pe de o parte, acţiunea păcătoasă a oamenilor care L-au dat la moarte pe Isus şi, pe de altă parte, lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi (3:15). Credinţa autentică, mântuitoare este aceea care conduce la asumarea responsabilă a păcatelor şi la pocăinţă.

Credinţa în Isus Christos realizează o schimbare radicală a comportamentului (metanoia) şi o întoarcere cu faţa spre Dumnezeu. Această realizare personală are un corespondent în lucrarea universală a lui Christos de restaurare a tuturor lucrurilor, pe care o primim tot prin credinţă.

„Tămăduirea deplină” se realizează ca urmare a credinţei. În cartea Faptelor Apostolilor, cuvintele greceşti care se referă la credinţă: „pistis” şi „pisteo” pot avea diferite înţelesuri, ceea ce arată o manifestare a credinţei la diferite niveluri. Aceste înţelesuri se referă la: credinţa în Dumnezeu, în Cuvântul Lui, acceptarea mesajului creştin, încredere sau ataşamentul faţă de persoana Domnului, mărturisirea de credinţă ori, şi acesta este poate unul din cele mai profunde şi mai înalte înţelesuri, facultatea, capacitatea prin care ni se oferă posibilitatea schimbării vieţii, dobândirii unei noi orientări existenţiale (metanoia).

Apostolul Petru spune despre olog: „credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină". Ologul aştepta de la apostoli, nu vindecare, ci milostenie. Însă milostenia pe care a primit-o a fost de altă natură decât se aştepta el. Aici cuvântul „pistis” nu pare a arăta credinţa în vindecare a ologului . Vindecarea apare mai degrabă ca o consecinţă a credinţei profunde a apostolilor. Aşadar, credinţa apare aici în ipostaza de dar, de charismă, care a fost cerută de apostoli cândva de la Isus (Luca 17:5) şi dăruită acum prin venirea Duhului.

Reacţia ulterioară a celui vindecat arată că în el s-a născut credinţa autentică, cea care a condus la convertire, la chemarea Numelui lui Christos şi la acceptarea mesajului Său.

În spiritul Scripturii, credinţa autentică nu este pe bază de minuni, ci pe bază de cuvânt. Minunea a avut darul doar să stârnească, să atragă atenţia unui public prins în mrejele religiosului, iar paraliticul a fost prilejul de a dovedi într-un mod incontestabil autoritatea Numelui lui Isus. Minunea cu paraliticul are caracter de semn. Ea arată spre adevărata „tămăduire", spre adevărata lucrare a lui Christos, care este mântuirea, restaurarea omului şi a lumii din condiţia de păcat, de „boală din naştere".

În mod clar, în mesajul lui Petru, accentul cade pe semnificaţia lui „pistis” care indică cu precădere adeziunea existenţială la mesajul şi la persoana lui Christos, prin mijlocirea căruia se dobândeşte iertarea păcatelor, îndreptarea şi schimbarea radicală a vieţii. Astfel, proclamarea creştină a avut în centrul ei chemarea la credinţa adevărată, la credinţa în Isus Christos.

Iaşi, 4 februarie 2006

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842