• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Părinţii Bisericii
• Calendar liturgic
• Grupul de studenţi
• Lumea contemporană
• Muzică
• Opinia ta
• Contact

Predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Faptele Apostolilor (cap. 4:32 - 5:11)

Un eveniment remarcabil

Din textul Scripturii se pot evidenţia câteva idei despre ethosul comunităţii creştine de la Ierusalim:

• Comunitatea a progresat numeric foarte repede. Este vorba despre o „mulţime” de oameni care crezuseră, care aveau acelaşi crez.
• Experienţa creştină era profund comunitară. Creştinii „erau o inimă şi un suflet” - unitatea era o realitate creată de Duhul Sfânt şi nu de artificii umane. De aceea, la acest capitol, este extrem de important să înţelegem că efortul creştinilor este acela de a descoperi şi de a pune în valoare unitatea Bisericii, permanent susţinută de Duhul, şi nu de a o construi sau de a o dezvolta după diverse metode. În plus, trebuie reţinut că Duhul leagă, zideşte, iar dezbinarea şi frângerea vin de la cel rău. În consecinţă, trebuie să avem grijă pe cine facem „responsabil” de unitatea comunităţilor creştine şi de ideea de a mai înfiinţa o nouă comunitate...
• Creştinii îşi împărţeau averile, fără a fi obligaţi să o facă, cu scopul de a acoperi nevoile celor din comunitate. Modelul cel mai matur şi elocvent în acest sens este cel practicat de Barnaba, care a vândut un ogor şi a depus banii „la picioarele apostolilor". Acest model arată că la Ierusalim nu se practica nici o formă de comunism şi nici o formă de iresponsabilitate care să aducă probleme sociale grave.
• Implicarea socială a Bisericii era puternic ancorată într-o practică misionară de proclamare a Cuvântului. Dinamica comunităţii de la Ierusalim nu era dată de un proiect social, ci de unul spiritual, care are în vedere mântuirea lumii.
• Apostolii erau deschizătorii unui drum nou. În jurul lor s-a creat o nouă cultură. În centrul acestui mod nou de gândire şi de viaţă stă conceptul de comuniune, puternic ancorat în credinţa în epiphaneia (arătarea) şi parousia (venirea) Domnului (2Tim. 4:8, 1Ioan 3:2-3, Evr. 9:28, 1Tes. 2:19). Acest crez explică şi atitudinea creştinilor de a nu fi legaţi de posesiunile lor materiale. În mod cert, principiul practicat de comunitatea de la Ierusalim nu era vânzarea proprietăţilor, ci întrajutorarea reciprocă şi chemarea la hărnicie, la a munci pentru „a avea să dai şi altora".

Într-un astfel de context de optimism, de credinţă şi de dinamism a Bisericii din Ierusalim, se întâmplă un lucru cu totul special, care şi astăzi este greu de desluşit. Este vorba despre cazul Anania şi Safira.

Ce i-a determinat pe aceşti doi soţi să facă gestul pe care l-au făcut? Nu este uşor de bănuit. Cert este că textul Scripturii ne atenţionează că Satana le-a umplut inima de răutate. Termenul „umplut” (gr. pleroo) înseamnă a „face plinul", a turna până când ceva se umple. Foarte probabil că Anania şi Safira nu erau creştini autentici (în inima lor mai era încă mândrie, invidie şi poate dorinţă după putere) sau că începutul lor creştin s-a schimbat repede într-un mod de viaţă lipsit de valorile comunităţii creştine. Pe un astfel de fond, Diavolul vine şi „completează” slăbiciunea omului, îl face şi mai vulnerabil şi apoi îl supune întru totul. Anania şi Safira pot fi înţeleşi ca un exemplu de oameni care corespund pildei din Evanghelie (cap. 12), pot fi în situaţia celui căruia i-a fost curăţită casa, dar pentru că n-a avut grijă s-o „umple", ajunge mai rău de cât a fost, ajunge să fie „plin” de duhurile răutăţii şi ale robiei.

Starea celor doi soţi mincinoşi contrastează cu spiritul ucenicilor şi a cetei creştine de le Ierusalim, cu spiritul unităţii, a comuniunii. Anania şi Safira erau lipsiţi de acest spirit, erau goi, erau lipsiţi de Duh Sfânt. Iar când se prefac şi vor să mimeze lucrarea Domnului, nu fac altceva decât să păcătuiască împotriva Sfântului Duh, păcat pentru care nu este iertare, nici în veacul acesta, nici în cel viitor (Matei cap. 12).

Ce şochează în această întâmplare este moartea celor doi, ca pedeapsă pentru păcatul lor. Au murit pe loc, fără posibilitate de pocăinţă. Interesant este de observat că nu Petru a pronunţat sentinţa de moarte, ci Duhul Sfânt a fost cel care a „acţionat” instantaneu pentru a pedepsi păcatul. Petru a fost un exponent al prezenţei eschatonului în lume, înzestrat cu charisma descoperirii duhurilor şi un om împreună lucrător cu Dumnezeu. Întâmplarea creată a adus pocăinţă celor din comunitate, o frică de Dumnezeu în care respectul şi dragostea pentru Tatăl Ceresc se împletesc. Este vorba despre o frică sănătoasă, care duce la mântuire, nu la pierzare (Isaia 33:6).

Iaşi, 18 februarie 2006

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842