Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Legământului (Exod 20:22-23:33)RSS

Legile prezentate în Exod (20:22-23:33) sunt tratate separat de cele din Decalog (Ex 20:1-21), fiind citate adesea sub denumirea de Cartea Legământului (potrivit Ex 24:7). Statutul lor este diferit şi rezultă în primul rând din faptul că cele zece porunci au fost gravate în piatră cu degetul lui Dumnezeu (Tablele Legii, Ex 31:18), iar codul este scris de Moise (Ex 24:4), sub inspiraţie divină.

Apoi, termenul de lege (ebr. mishpat), utilizat în Cartea Legământului, este clar diferit de cel de poruncă din Decalog, deoarece primul desemnează mai degrabă o sentinţă în baza unei norme deja existentă, rol îndeplinit de porunca biblică care are valoare de principiu. Legile au caracter aplicativ, ele prevăd situaţii concrete, reglementând diverse realităţi ale vieţii cotidiene din societatea israelită, cum ar fi sclavia, proprietatea, viaţa religioasă, familia etc. Dar această discontinuitate este relativă; în alt plan, Legile reprezintă actul final al Legământului lui Dumnezeu, care cuprinde: promisiunile (ţara promisă, locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului, binecuvântarea între celelalte naţiuni ale lumii), cele zece porunci şi codul de faţă (specificarea situaţiilor particulare şi sancţiunile aferente).

Cartea Legământului are o vechime considerabilă, evenimentul de pe Sinai petrecându-se aproximativ în sec 13 î.e.n. Înaintea acesteia, au existat şi alte coduri juridice, cel mai frecvent citat fiind Codul regelui babilonian Hamurabi, care datează din secolul 17 î.e.n. şi care cuprinde 282 de legi reglementând numeroase domenii ale vieţii sociale, cum ar fi proprietatea, comerţul, căsătoria, sclavia, infracţiunile etc. Dat fiind acest precedent, comentatorii Legii, atât teologi cât şi de altă formaţie ştiinţifică, nu au rezistat tentaţiei de a face comparaţii între textul din Exod şi codul babilonian. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt aceste concluzii.

În primul rând, Cartea Legământului nu este un simplu tratat juridic, un cod de legi oarecare aşa cum a fost cel elaborat de Hamurabi, cu caracter profan, revizuibil, perfectibil şi supus capriciilor omeneşti. Moise, inspirat de Dumnezeu, a dat poporului o lege sacră, cu caracter imuabil; ca dovadă, ea nu a fost modificată de urmaşi, profeţi sau regi. Codul din Exod are caracterul unic al unui legământ încheiat între Dumnezeu şi om. În timp ce în alte coduri zeul este inspirator şi, eventual garant al dreptăţii, aici Dumnezeu este parte într-un contract cu poporul Israel. Din caracterul religios al Cărţii Legământului desprindem a doua diferenţă faţă de codurile anterioare. În acestea din urmă, răspunderea este civilă sau penală; în codul lui Moise, răspunderea este în primul rând religioasă, deoarece nu funcţionează distincţia sacru-profan. Omul care încalcă legea lui Moise păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu. Cea de a treia diferenţă se referă la valorile apărate de legea mozaică. În celelalte coduri, protejarea proprietăţii este centrală. În cazul Cărţii Legământului, apărarea valorii umane, a demnităţii acestuia este esenţială. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, respectul acordat divinităţii, expres cerut în mozaism, este transferat asupra omului, care devine o fiinţă căreia i se garantează drepturile şi rămânerea în cadrul condiţiei umane.

În concluzie, remarcăm importanţa acestui cod juridic atât în istoria poporului evreu, cât şi în cea a umanităţii, în general. Pentru vremea respectivă, unele „articole” sunt extrem de avansate, iar respectarea prevederilor din Cartea Legământului a asigurat bunul mers, de-a lungul atâtor secole, a comunităţii iudaice.

Legea Altarului (Exod 20:22-26)

Ultima secvenţă din Exod 20 este un pasaj de cotitură în revelaţia lui Dumnezeu către poporul ales. Descoperirea lui Dumnezeu pe muntele Sinai a fost una înfricoşătoare, aproape insuportabilă. Tot poporul tremura şi se ţinea în depărtare auzind tunetele şi trâmbiţa şi văzând flăcările muntelui care fumega şi se cutremura cu putere. Moise este singurul care înţelege semnificaţia acestei manifestări de putere a lui Dumnezeu, cu caracter pedagogic, care solicită o anumită atitudine, desemnată de Scripturi, mai târziu, ca fiind începutul înţelepciunii, şi anume frica de Dumnezeu.

Este vorba despre acea frică care ţine în veac pentru că ea înseamnă a înţelege esenţa relaţiei omului, ca făptură, cu Creatorul său, şi anume limita dintre creat şi necreat. Părinţii Bisericii au explicat faptul că şi în veacul viitor, pe treptele cele mai înalte ale sfinţeniei, toate făpturile vor continua să aibă această atitudine de smerenie (frică) şi adorare, de recunoaştere a dependenţei totale de Dumnezeu, cu privire la primirea suportului existenţei de la Cel ce este Izvorul Vieţii, Dăruitorul Suprem. Această limită se impune a fi respectată şi păstrată, fiind o limită peste care creatul nu poate trece fără a-şi ieşi din propria definiţie şi a redeveni nimic. Suntem făpturi din nimic, în timp ce El este YHVH, Fiinţa prin excelenţă, iar revelaţia lui Dumnezeu vrea în acest mod să ne ferească de păcatul luciferic de a vrea să devenim Dumnezeu, fiinţă necreată.

Odată stabiliţi termenii unei raportări corecte a omului la Dumnezeu, textul ne subliniază din nou, prin poruncile din versetele 22-26 care privesc în mod evident detaşarea de modul specific de închinare al popoarelor canaanite (adorarea dumnezeilor de aur şi argint, fetişism, cultul fertilităţii etc.), esenţa primelor porunci ale Decalogului. Acestea vizează relaţia omului cu Dumnezeu, cea mai importantă fiind interdicţia de a aduce alţi dumnezei în prezenţa lui YHVH şi deci de a-ţi stabili instanţa fondatoare a identităţii dintr-o altă sursă decât aceea a lui Dumnezeu. Contează apoi instituirea caracterului dialogic a relaţiei omului cu Dumnezeu, prin teologia invocării numelui Său şi, de asemenea, accentul pus, în închinare, nu pe ritul în sine, ci pe Cel Căruia I se aduce cultul.

Toate acestea reprezintă capcane care pot deturna atenţia poporului ales de la adevărata închinare şi adevăraţii închinători pe care îi doreşte Dumnezeu, din nou cu o trimitere evidentă la închinarea în duh şi în adevăr, la care se va referi Hristos mai târziu, aşa cum citim în Evanghelia după Ioan (4: 24).

Legile persoanei - sclavia şi violenţa (Exod 21:1-32)

Legile sclaviei din codul mozaic sunt destul de blânde comparativ cu cele cuprinse în alte coduri, akkadiene sau sumeriene. Astfel, sclavii din Israel beneficiau de un tratament mai bun de la stăpânii lor, prevăzut prin lege; participau la viaţa religioasă a familiei şi se bucurau, prin urmare, de odihna de Sabat. Codul reglementează sclavia din vânzare (pe sine sau pe un membru al familiei), sclavia de bună voie (rămânerea, după eliberare, în slujba stăpânului), vânzarea copiilor ca sclavi (act practicat frecvent în Orient, chiar şi pentru obţinerea hranei), precum şi drepturile sclaviei luate de soţie de către stăpân sau fiul acestuia.

În secţiunea legilor uciderii, întâlnim celebra poruncă a pedepsirii morţii cu moartea, cunoscută sub numele de legea talionului. Prevederea se reia, pe larg, în Exod 21:23-25: Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie. Legea talionului apare încă din Geneza 9:6 (Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om) şi o regăsim, mai târziu, în Levitic, 24:17-21. Este clar că această poruncă, cea de a şasea din Decalog, este deosebit de importantă pentru Israel, arătând respectul pentru viaţă, ca valoare supremă, ca dar al lui Dumnezeu la care omul nu are dreptul de a atenta.

Remarcabil însă este faptul că, încă din acele timpuri, s-a făcut distincţia între premeditare şi nepremeditare în omor. Astfel, cel care nu a premeditat crima („nu i-a întins laţuri” sau „Dumnezeu a făcut să-i cadă în mână") are o şansă de a evita pedeapsa capitală cu fuga (refugiul în cetăţile de scăpare sau la altar), în timp ce în cazul celălalt nici altarul nu mai poate proteja.

Secţiunea continuă cu legi privitoare la respectarea părinţilor (21:15-17), lipsa de cinstire pedepsindu-se, foarte drastic, cu moartea (încălcarea poruncii a cincea din Decalog). Este prevăzută, de asemenea, aceeaşi sancţiune pentru blestemarea părinţilor (21:17), subliniindu-se, încă o dată, importanţa familiei în Israel. Partea în discuţie se încheie cu legile privind vătămarea trupului (21:18-32), reglementând situaţiile de violenţă între oameni sau rănirile oamenilor produse de animale.

Legile proprietăţii şi relaţia omului cu Dumnezeu (Exod 21:33 - 22:20)

În această secţiune sunt detaliate ultimele patru porunci din Decalog, precum şi poruncile privitoare la raportarea la Dumnezeu. Abordarea poruncilor pe cazuri concrete are ca scop conştientizarea poporului evreu în ceea ce priveşte respectarea fiinţei umane şi a proprietăţii sale. În ultima parte, se are în vedere raportarea omului la Dumnezeu, respectiv interzicerea practicării ocultismului, a idolatriei şi a necurăţiei sexuale.

În versetele 22:33-36 şi 22:5-6 îi sunt date poporului legi privitoare la respectarea proprietăţii aproapelui. Fiecare om este responsabil faţă de bunul celuilalt dacă faptele lui (chiar şi neglijenţa) îi aduc prejudicii. De aceea cel vinovat trebuie să-l despăgubească pe cel prejudiciat. Aici apare un principiu, şi anume, nu doar acela de a nu face rău, ci chiar de a preveni, de a opri pe cât se poate fie om sau animal să facă rău.

Apoi, în versetele 22:1-4 şi 7-15 apar reglementări referitoare la poruncile „să nu furi” şi „să nu mărturiseşti strâmb". Pedepsele sunt aplicate atât celor care vor să se îmbogăţească în mod necinstit, cât şi celor neglijenţi cu bunul altuia. Aceştia trebuiau să dea înapoi celui păgubit cel puţin valoarea dublă. Astfel, legea descurajează furtul căci cei ce furau riscau, în final, să sărăcească şi, potrivit codului, să se vândă ca robi până la plata datoriei.

Versetele 16 şi 17 se referă la porunca „să nu preacurveşti". Aici se cere respectarea demnităţii fecioarelor nelogodite, arătând importanţa acordată femeii în societatea israelită. Legea prevede că bărbatul trebuie să îşi asume vina fie luând-o în căsătorie pe fată, fie plătind preţul zestrei cuvenite acesteia. Reglementarea arată, de asemenea, faptul că astfel de relaţii nu sunt binecuvântate de Dumnezeu şi apar, de asemenea, consecinţe ce trebuie suportate de cei ce le făptuiesc.

În versetele 18-20 găsim porunci foarte drastice referitoare la vrăjitorie, zoofilie şi idolatrie. Aceste practici arată o stare de decădere profundă a fiinţei umane datorită relaţiei omului cu lumea spirituală negativă, practic, o pierdere a demnităţii umane. Omul îşi pierde valoarea aşezată în el de Dumnezeu prin îndepărtarea sa de El, Creatorul său. Duritatea sancţiunilor (pedeapsa capitală) se explică prin faptul că aceste practici existau în Egipt şi în popoarele unde urmau să intre evreii, iar Dumnezeu voia să îndepărteze poporul Său de practicile păgâne. Ocultismul şi idolatria aveau puternice influenţe asupra celor cele practicau şi-l duceau la cele mai josnice şi cutremurătoare păcate. De asemenea, se poate observa faptul că porunca cinstirii şi închinării doar la Dumnezeu este reluată pe tot parcursul cărţilor lui Moise datorită faptului că idolatria a fost o permanentă ispită pentru poporul evreu.

Legile privind asuprirea săracilor (22:21-27)

Identificăm în această secţiune o serie de principii care sunt lipsite de tonul imperativ de forma „faptă-pedeapsă” folosit la reglementările prezentate anterior. Pedeapsa va fi aplicată fără intermediul unei autorităţi din popor. Fragmentul se referă la atitudinea, cerută de Dumnezeu poporului evreu, faţă de categoriile defavorizate: străin, văduvă, orfan, sărac. Principiile prezentate nu sunt cu nimic mai puţin importante decât celelalte. Văduvele şi orfanii (22:22-24) sunt apăraţi de Dumnezeu Însuşi. Ei sunt vulnerabili şi pot cădea uşor victime ale violenţei, iar cei care nu-i tratează cum trebuie intră singuri sub incidenţa pedepsei divine.

Pasajul din 22:25-27 sugerează existenţa unei stratificări sociale, în funcţie de avere, la ieşirea din Egipt. Este posibil ca unii să fi avut un statut social privilegiat, să fi acumulat averi şi să fi creditat pe alţii. Creditorul îşi putea recupera banii, dar nu putea obţine nici un câştig, camăta fiind interzisă de Dumnezeu.

Aceste principii, de ocrotire a văduvei, orfanului şi săracului vor fi accentuate în secolele următoare în predicile proorocilor, cu precădere de către Isaia.

Iaşi, 9 decembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854