Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exodului, cap. 32RSS

 

În prezentarea noastră ne vom axa pe capitolul 32. Facem de la început o observaţie importantă. Acest capitol face corp comun cu capitolele 33 şi 34. Luate împreună, aceste trei capitole ar fi trebuit să nu apară în Exod. Iată de ce: Dacă poporul ar fi respectat poruncile lui Dumnezeu, (în speţă, aici: porunca a doua, „Să nu-ţi faci chip cioplit...”), atunci acest episod foarte dureros, al Viţelului de aur, ar fi lipsit în întregime. Aşadar, de la sfârşitul capitolului 31, care vorbeşte despre Sabat, cartea ar fi trebuit să sară la începutul capitolului 35, care reia tema Sabatului, după care se intră în secţiunea despre construirea şi consacrarea cortului întâlnirii.

Capitolul 32 ridică în mod faptic întrebarea următoare:

Q1: Ce se întâmplă când poporul lui Dumnezeu în ansamblu încalcă o poruncă din Lege?

Vom încerca să răspundem la această întrebare pe baza textului. Pentru moment însă, inspiraţi de un termen care apare de două ori în paragraful din cap. 31.12-17, vom repune întrebarea de mai sus sub forma:

Q2: Ce se întâmplă când poporul lui Dumnezeu semnifică prost?

În cele de mai jos vom schiţa răspunsuri succinte la aceste întrebări şi le vom indica sub forma A1, A2... Iată-l deja pe primul şi cel mai simplu dintre aceste răspunsuri, într-o formulare inspirată de Apostolul Pavel:

A1: A încălca una din porunci înseamnă a încălca întregul ansamblu de legi ale lui Dumnezeu, în consecinţă legământul Lui cu poporul Său (vezi cap 24.4,7).

În legătură cu porunca a patra, privind Sabatul, în Exod 20.8-11, Dumnezeu precizase că omul trebuie să sfinţească ziua a şaptea, să-i dea o semnificaţie specială, similară cu cea pe care o dăduse Dumnezeu zilei care încheiase ciclul creaţiei: odihnă, evaluare, bucurie, celebrare. În cap. 31.13 şi 31.17, Dumnezeu adaugă că această zi specială va fi privită din exteriorul poporului Israel ca un semn special, şi anume ca semn al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său ales.

În exprimarea foarte frumoasă a autorului cărţii Exodului (31.13): „acesta va fi un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul care vă sfinţesc”. Este inclusă aici o nouă definiţie a lui Dumnezeu, ce se adaugă altora, din această carte: „Eu sunt Cel ce sunt”, „Eu sunt Domnul care vă vindecă”, „Dumnezeul părinţilor voştri”, „Dumnezeul călătoriilor părinţilor voştri”, etc. Semnul acesta, al Sabatului, este vuzut deci ca un mediator între Dumnezeu pe de o parte şi lume (celelalte popoare) de cealaltă parte, un punct median într-un proces de sfinţire, un reper în procesul mântuirii lumii.

Citind această exprimare din versetul 31.13, m-am întrebat dacă mai sunt şi alte asemenea semne puse de Dumnezeu în poporul Lui, în oamenii Lui. La început n-am avut nici un răspuns, dar după ce am făcut conexiunea cu capitolul 32 am înţeles imediat că şi porunca a doua trebuia să funcţioneze similar poruncii a patra (sau chiar şi mai mult), ca un semn distinctiv al evreilor între toate popoarele: poporul unui Dumnezeu fără chip palpabil, transcendent, dincolo de puterea noastră de reprezentare.

Ce se întîmplă când poporul renunţă la acest semn? Răspunsul este dat de capitolul 31, în care Dumnzeu pune în faţa lui Moise legământul călcat, rupt! Domnul se pronunţă imediat în consecinţă directă:

A2: Dumnezeu este gata să schimbe purtătorul semnului, semnificantul!

Acesta este înţelesul versetului 31.7, când Domnul îi spune lui Moise: „poporul tău” (nu mai este poporul Meu). Iar în 31.10 va propune chiar naşterea unui alt popor...

A1': În perspectiva lui Moise, nu este posibil să încerci să salvezi legământul cu Dumnezeu fără a simţi dezgustul păcatului, fără a simţi durerea că te rupi [de ce te-a desprins de legământul Lui], fără jertfă ispăşitoare.

De aceea Moise îi forţează pe evrei să bea apa cu cenuşa idolului lor sfărîmat, ca să simtă dezgustul; apa aceea leşioasă, ca sa inducă nevoia de curăţire. Din acelaşi motiv, Moise se aşează la intrarea taberei şi face o chemare pentru separare, pentru despărţire de frate, fiu şi prieten, cu sensul revenirii de partea Domnului, chiar cu preţul jertfei, al [jertfirii] celor care au greşit şi au rămas dincolo în ciuda apelului lansat.

A1'': Când întreg poporul calcă legământul, chiar dacă intervine o mediere (v. 31.11-14), Dumnezeu poate rămâne distant (32.34, 33.14).

Moise punctează superb (33.16) faptul că semnul cel mai distinctiv al poporului lui Dumnezeu este însăşi prezenţa Lui în mijlocul lor. Cum se precizase deja în cap. 29.42-46: conlocuirea, spre comunicare şi cunoaştere.

A1''': A fost nevoie în acest caz specific de o invocare-mijlocire îndoită (33.15) ca Dumnezeu să revină asupra hotărârii Lui.

Încheiem cu o ilustrare preluată din tehnică:

Când o companie/trupă de soldaţi condusă de un căpitan prost instruit bate pas de defilare pe un pod, atunci podul este în pericol să intre în vibraţii din ce în ce mai mari şi să se rupă. (Au existat cazuri reale...) Este nevoie imperativă de cineva care să oprească imediat mărşăluirea iresponsabilă!

În capitolele 25-31 poporul evreu este pe un „pod”; ei trebuiau să-l aştepte pe Moise să se întoarcă înapoi de la dialogul cu Dumnezeu pe muntele Sinai. În acest timp, Aaron intră în rezonanţă cu poporul care şi-a pierdut răbdarea, se pune parcă să bată pas de defilare în frunte lor (32.1-6, 22-24) şi ... podul-legământ se rupe!

Aşadar, sub o formă inspirată de fenomenul de rezonanţă (mai precis: intrarea în rezonanţă a două surse acustice) din fizică, aplicat în domeniul militar, întrebarea noastră iniţială se poate repune astfel:

Q3: Ce se întâmplă când poporul lui Dumnezeu mărşăluieşte iresponsabil?

A3: În astfel de situaţii, când poporul lui Dumnezeu mărşăluieşte prost, trebuie să apară un Moise care să strige „Comanda la mine! Rupeţi rândurile!”. Este nevoie urgentă de un Moise care să fie în rezonanţă (nu cu poporul în primul rând, ci) cu Dumnezeu! pentru a salva ceea ce se mai poate salva.

Din păcate astfel de capitole triste sunt cât se poate de actuale în Biserica de azi. Suntem pe un pod al tranziţiei. Şi nu desluşim (bine) semnele. Simţim nevoia de a o lua din loc spre un Canaan, un pământ mai bun. Dar înainte de a ne porni în marş ar trebui să intrăm în rezonanţă, în re-semnificare cu Cel de Sus.

Pentru o astfel de re-intrare în rezonanţă cu El, s-ar putea să trebuiască mai întâi să rupem rândurile. S-o rupem cu fraţi, fii, părinţi sau prieteni. Comanda „Rupeţi rândurile!” salvează nu (doar) podul ci (mai ales) soldaţii! Este desigur durere, jertfă, dar este singura cale pentru a evita dezastrul. La capătul de pod, ne va aştepta atunci Domnul!

Iaşi, 27 ianuarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527