Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cartea Exodului, cap. 35 şi 36RSS

Sărbătoarea Sabatului

Gânditorii iudaicii consideră Sabatul drept unul dintre stâlpii spiritualităţii evreieşti, fapt care explică, alături de alte repere fundamentale, rezistenţa peste secole a acestui popor, chiar în condiţiile vitrege ale risipirii sale. Situat central în ciclul sărbătorilor din cadrul timpul sacru, momentul Sabatului este o reamintire a răscumpărării lui Israel din robia egipteană, o reafirmare a Legământului lui Dumnezeu cu omul şi o sărbătoare a Creaţiei. Celebrarea acestui Legământ şi prezenţa omului în faţa lui Dumnezeu în ziua de Sabat este o idee care a trecut în creştinism prin sărbătorirea duminicii.

Prima referire la Sabat, în Scripturi, o aflăm în Geneză (2:2-3), unde ni se spune că în ziua a şaptea a Creaţiei Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse, s-a odihnit, a binecuvântat această zi şi a sfinţit-o. Remarcăm faptul că nu apare în mod explicit denumirea de Sabat, dar avem ideea sărbătorii, precum şi rădăcina termenului în expresia „s-a odihnit” (de fapt „a sistat”, a oprit lucrările).

Despre Sabat se vorbeşte apoi pe larg, în mai multe rânduri, în Cartea Exodului. Astfel, poporul Israel primeşte pentru prima oară porunca Sabatului imediat după traversarea Mării Roşii, atunci când Dumnezeu le dă mana (Exod, 16:23-30). Mai târziu, Sabatul este introdus în Lege, ca a patra poruncă (Exod, 20:8-11) şi, spre deosebire de situaţia anterioară, este însoţit şi de o sancţiune foarte drastică. Astfel, încălcarea acestei porunci se pedepseşte cu moartea, iar sentinţa este puternic accentuată de repetarea sa de trei ori în acelaşi context (Exod, 31:14-15). Într-adevăr, Sabatul era respectat cu stricteţe, deoarece în Numeri avem o situaţie în care un om ce strângea lemne în ziua Sabatului a fost condamnat la lapidare chiar la cererea expresă a lui Dumnezeu (15:32-36).

Revenind la Exod, este evident că Sabatul este pus în legătură cu facerea Cortului. Astfel, instrucţiunile date lui Moise cu privire la Cort se sfârşesc cu menţionarea Sabatului (31:12-17), iar naraţiunea construirii efective a acestuia începe cu aceeaşi idee a respectării zilei de odihnă. Această relaţie a fost comentată în mai multe feluri, din care se desprind două mai importante. Astfel, specificarea sărbătorii în relaţie cu facerea Cortului indică faptul că această poruncă este atât de importantă încât chiar şi lucrările la edificiul Domnului trebuie sistate în această zi. O altă interpretare susţine că lucrările la Cort exprimă, într-o manieră simbolică, varietatea activităţilor umane. Prin urmare, pornind de la aceste lucrări, gânditorii evrei au elaborat un sistem complex de activităţi umane interzise în ziua de Sabat.

Cu timpul, Sabatul a devenit o sărbătoare foarte complicată, descrisă şi prescrisă în bogata tradiţie iudaică (Tora orală, Mişna, Talmud etc.), evreii propunând cu această ocazie întâlniri publice, întruniri familiale, mese speciale, îmbrăcăminte deosebită, rugăciuni, cântări religioase, binecuvântări etc.

Ce înseamnă, în linii mari, Sabatul? Ideea fundamentală care se desprinde la o primă lectură a Scripturii este aceea că Sabatul este, în esenţa sa, o zi de odihnă, cu caracter universal. Este ziua de oprire a omului din alergarea şi rutina sa, din câştigarea existenţei sale. Sistarea activităţilor este generală, Sabatul neadmiţând excepţie nici de la creaturi (oameni, robi, animale), nici de la evenimente curente (arat, seceriş), nici de la nevoi curente (aprinderea focului în cămin). Universalitatea sărbătorii este accentuată de introducerea anului sabatic ca an de odihnă pentru pământ, ca un fel de repaus al Creaţiei (Exod, 23:10-11), şi a anului jubiliar (anul de veselie, ţinut o dată la 50 de ani), când datoriile erau iertate, robii erau eliberaţi iar pământul vândut şi cumpărat se întorcea în sânul seminţiei din care făcea parte (Levitic, 25:8-55).

Sabatul este un semn al Legământului lui Dumnezeu cu poporul evreu. În Exod, Dumnezeu spune lui Moise că Sabatul va fi semnul veşnic al Legământului între El şi poporul Israel, un semn prin care poporul este sfinţit, inclusiv urmaşii celor din pustie (31:13). În această privinţă, sărbătorirea Sabatului intră în categoria marilor semne puse de Dumnezeu în amintirea promisiunilor Sale: curcubeul de după potop (Gen, 9:8-17), sângele mieilor sacrificaţi la ieşirea din Egipt ca semn al Paştelui (Exod, 12:3-27) şi altele. Sărbătorind Sabatul, evreii celebrează alegerea lor de către Dumnezeu, ieşirea din sclavie şi primirea Legii.

Apoi, Sabatul este o zi a cercetării, o zi a încercării şi a înfăţişării omului înaintea lui Dumnezeu cu cele bune sau rele ale sale. Când poporul evreu a cârtit prima dată, după ieşirea din Egipt, atunci când a cerut apă şi mâncare în pustie, el a primit mana, pâinea din ceruri. Dar această binecuvântare a fost însoţită de porunca ca în a şasea zi fiecare să strângă de două ori mai mult decât în zilele precedente, legea fiind dată pentru ca să fie probată ascultarea (Exod, 16:4). Aşadar, în ziua Sabatului omul este chemat la un examen de conştiinţă, la dovedirea credinţei şi ascultării sale în raport cu poruncile lui Dumnezeu.

Dar Sabatul este şi ziua binecuvântării, a răsplăţii dumnezeieşti. În Isaia, citim faptul că Domnul fericeşte omul care păzeşte Sabatul (cel care stăruie în Legământ), respectarea poruncii asigurând, fără excepţie (şi fameni, şi străini), un loc şi un nume mai bune decât fii şi fiice (Muntele Domnului, Casa Domnului) (56:1-7). Cei credincioşi legământului se vor bucura de moştenirea lui Iacov şi „de desfătările Domnului” (58:13-14). Aceste binecuvântări vor veni peste cei ce vor păzi „spiritul sabatic”, adică Îl vor cinsti cu adevărat pe Dumnezeu, nu vor umbla pe căile proprii, îşi vor abandona interesele proprii, îşi vor opri piciorul de la rău şi vor fi atenţi cu vorbele rostite (58:13-14). Este vorba aici despre o interiorizare a Sabatului, o înscriere a Legii în inima omului, dacă recurgem la o interpretare în cheie creştină.

De asemenea, Sabatul înseamnă şi celebrarea în comuniune, sărbătoarea celor strânşi în numele lui Dumnezeu, părtaşi ai aceluiaşi Legământ, adică Ziua Adunării Sfinte. Sabatul este numit de evrei şi Oneg-Şabat, adică bucuria şi plăcerea Sabatului, fără ca de aici să se înţeleagă ceva nebiblic, vulgar etc. Este vorba de îmbinarea armonioasă a plăcerii spirituale cu cea fizică, sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Timpul capătă o dimensiune comună, îmbinându-se momentele de învăţătură şi închinare publică (vorbirea în sinagogă, citirea şi dezbaterea cărţilor sfinte, rugăciunile şi cântatul) cu cele petrecute în familie (împodobirea casei, reunirea membrilor risipiţi, mesele rituale, binecuvântările copiilor etc.).

În concluzie, Sabatul este o zi sfântă, o zi a sfinţirii omului de către Dumnezeu şi în acelaşi timp a sfinţirii (slăvirii) lui Dumnezeu de către om. Acest aspect este subliniat încă din Geneză (2:2-3) şi este reluat apoi în Exod (20:11). În prezenţa Domnului, omul se sfinţeşte, iar la rândul său, prin respectarea Sabatului, acesta este chemat să dea cinste lui Dumnezeu, aşa cum precizează profetul Isaia: „Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L” (Isaia, 58:13).

Iaşi, 10 februarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854