Română


Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Cine eşti? (Ioan cap. 1:19–34)RSS

Această secţiune din Evanghelia după Ioan gravitează în jurul persoanei şi lucrării lui Ioan Botezătorul. Pentru rândurile care urmează, ne propunem să reflectăm la prima parte a textului, respectiv dialogul dintre Ioan Botezătorul şi un grup de preoţi şi leviţi veniţi să-l întrebe cu privire la identitatea sa, şi implicit cu privire la autoritatea sa profetică. Aceştia îi sugerează câteva posibile răspunsuri („Cristosul”, „Ilie”, „profetul”), însă Ioan Botezătorul declină cu fermitate a se defini drept unul dintre aceste personaje. El se descrie pe sine drept o „voce” care reia mesajul pe care profetul Isaia îl transmisese: „Neteziţi calea Domnului” (Ioan 1:23). Ioan Botezătorul nu se defineşte pe sine în raport cu aşteptările celorlalţi („Eşti [tu]...?”, 1:21) şi nici în raport cu propria percepţie despre sine însuşi („Ce zici tu despre tine însuţi?”, 1:22). El îşi afirmă identitatea - şi implicit autoritatea profetică - raportându-se la revelaţia lui Dumnezeu, în particular la scrierea (şi mesajul) lui Isaia.

În momentul în care Ioan Botezătorul îşi ancorează identitatea şi mesajul în profeţia lui Isaia, el ar fi putut - în mod justificat - să scoată în evidenţă importanţa persoanei sale. De altfel, acesta este punctul culminant al întregului episod: este momentul în care profetul apare în forţa proclamării sale, fundamentându-şi autoritatea pe cea a profeţiei vechi-testamentare. Este momentul de vârf al afirmării sale şi chiar dacă ar fi scos în evidenţă importanţa propriei lucrări, Ioan nu ar fi putut trece drept impostor - de vreme ce însuşi Cristos mărturiseşte despre el că a fost cel mai mare om născut din femeie. Şi totuşi - tocmai în acest punct culminant - Ioan Botezătorul se dă la o parte şi spune: „Ceea ce fac eu acum este doar o palidă anticipare a ceea ce va face Cel ce vine după mine.”

Atunci când ţi-ai transmis cu claritate mesajul, când ţi-ai definit identitatea şi conţinutul mesajului tău în raport cu vocea Scripturii, dă-te la o parte, pentru ca oamenii să-l vadă pe Cristos. Eşti un glas, eşti o voce; ţi-ai transmis mesajul. Coboară de pe scenă, pentru ca oamenii să-l vadă pe Cristos. Şi aceasta face Ioan: se dă la o parte, îndreptând privirea spre Cristos. Mai târziu, după acest episod, acelaşi Ioan Botezătorul avea să mărturisească: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30).

Mă gândesc cât de ridicoli suntem atunci când încercăm să ne păstrăm pe noi în centrul atenţiei. În simfonia universului, am adus cele mai cumplite disonanţe. Ne-am alăturat muzicii iadului, încercând prin gălăgia infernală să acoperim armoniile cerului. Ne-am înşelat amarnic şi Cineva a fost gata să plătească pentru nebunia noastră. Am fost aduşi din nou în sala de concerte a sfinţilor; mai mult, am fost aşezaţi în orchestră; mai mult, în anumite momente ni s-a dat onoarea să fim solişti. Să mulţumim pentru aceste privilegii şi să nu încercăm să luăm locul Maestrului.

Priviţi la Ioan cât de mult coboară - de la aşteptările preoţilor şi leviţilor („Hristosul” - „Ilie” - „profetul”) până la cea mai umilă postură imaginabilă: „Nu sunt vrednic nici măcar să-i dezleg încălţămintea; nu sunt vrednic să fiu nici măcar robul Lui.” Ioan ştie ce spune; era vorba de el, dar era vorba deopotrivă de întreaga umanitate. Este prea mult pentru noi să fim numiţi robi ai Săi; ne înstrăinăm de El, Îi întoarcem spatele, Îl batjocorim. Este prea mult pentru noi să purtăm numele de „robi”. Noi - care credem că Îl putem cuprinde pe Dumnezeu în sistemele noastre teologice, care credem că Îl putem subordona modelelor noastre liturgice sau confesionale - noi nu suntem vrednici nici măcar să-I fim robi... iar El e gata să ne numească: „fii”.

Nu contează ce spun ceilalţi (sau contează prea puţin), nu contează nici măcar ce spun eu despre mine; adevărata mea identitate se vede doar în lumina revelaţiei lui Dumnezeu. Ceea ce contează este ce spune Scriptura despre mine. Dacă Scriptura afirmă că sunt un păcătos pierdut, nu contează că alţii din jurul meu spun că sunt bun, amabil, corect; nu contează nici măcar faptul că eu însumi cred despre mine că sunt un om cinstit şi fără greşeli mari. Dacă Biblia spune că fără Dumnezeu, sunt pierdut, înseamnă că acesta sunt: un om pierdut. Dar, dacă Scriptura îmi spune că prin credinţa în Cristos sunt iertat, atunci chiar dacă alţii vor vedea la mine doar greşeli, chiar dacă eu voi vedea doar răul din mine, identitatea mea este hotărâtă de însăşi revelaţia lui Dumnezeu: un rob al lui Cristos.

Aştept să-mi spună ceilalţi cine sunt? O vor face: fie mă vor înălţa pentru a mă bârfi pe la spate, fie mă vor înjosi pentru a se înălţa pe ei înşişi. Dar poate nu am încredere în părerea celorlalţi; îmi este îndeajuns ceea ce cred eu despre mine. Dar pot eu oare răspunde la întrebarea esenţială cu privire la identitatea mea - eu care acum sunt plin de credinţă, iar mâine mă zbat în îndoială, eu care astăzi umblu în întuneric iar mâine îmi plâng întunecimea şi neputinţa? Cine sunt eu? Răspunsul îl vom găsi în Scripturi, în apropiere de Dumnezeu. Vor fi tăceri, vor fi îndoieli, vor fi căutări - dar Dumnezeu va răspunde. Şi o va face călăuzindu-ne spre o întrebare mai înaltă: „Cine eşti Tu, Doamne?” Iar atunci când viaţa noastră va fi absorbită de această întrebare supremă, vom fi surprinşi să înţelegem că pentru a ne defini nu avem nevoie decât de o simplă rostire: „Sunt al Tău, Doamne!”

Iaşi, 27 septembrie 2009


Anunţuri