Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Credinţă – iubire (1 Ioan, cap. 5:12)RSS

După ce în finalul capitolului 4, Apostolul Ioan prezintă drept test al iubirii de Dumnezeu, iubirea de fraţi (4:21), la începutul capitolului 5, prezintă reciproca acestei afirmaţii, şi anume, „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile lui.” (v.2) Dar nu poţi iubi pe Dumnezeu dacă nu crezi în El. De fapt, iubirea şi credinţa sunt „două puteri într-una, două virtuţi într-una” fără de care nu este posibilă mântuirea, unirea cu Dumnezeu. Această idee transpare din întreaga epistolă.

Acum, aş dori să cugetăm puţin asupra ideii de credinţă, care este afirmată în acest pasaj. În versetul întâi este dezvoltată porunca din Ioan 4:23 cu privire la credinţa în Fiul lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Cele două virtuţi nu pot exista separat.

Aici nu este vorba de o credinţă manifestată doar la nivelul raţiunii, aşa cum puneau problema gnosticii, care susţineau mântuirea printr-o cunoaştere raţională în paralel cu trăirea unei vieţi păcătoase. Textul prezintă credinţa ca încredere în Cel pe care Îl cunoşti, iubindu-L. Şi Subiectul credinţei este Fiul lui Dumnezeu, Hristosul, Cel Întrupat. Aşadar, credinţa la care face referire Ioan nu este o raportare la un dumnezeu impersonal, ci relaţie, comuniune cu Cel care este comuniune de Persoane, Dumnezeu Tatăl, şi Fiul Său cel Întrupat.

Cel care trăieşte această credinţă (încredere şi credincioşie în iubire) în Dumnezeu se face părtaş „noului mod de existenţă” pe care îl aduce Fiul lui Dumnezeu, prin „kenoza pe care a săvârşit-o ca om”. Această credinţă este calea prin care omul se naşte din Dumnezeu.

Creştinul este chemat să trăiască o „nouă morală”, ce nu are de a face cu etica individuală, ci cu faptul de a fi chemat la trăirea vieţii ca iubire şi comuniune. Trăind în această credinţă, cel născut din Dumnezeu, Îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele său.

Referindu-se la puterea transformatoare a iubirii sădite în noi de Dumnezeu, Sf. Augustin scria: „pe toţi oamenii, chiar pe duşmanii voştri să-i iubiţi, nu pentru că ar fi fraţi, ci ca să ajungă fraţi.” Credinţa şi iubirea cuprind în ele toate virtuţile creştine. Prin ele dobândim viaţa veşnică. Ele sunt darurile lui Dumnezeu ca să ne împlinim vocaţia la care am fost chemaţi, de fii ai lui Dumnezeu. După cum spune apostolul în Evanghelia sa, „...celor ce au crezut în Fiul, li s-a dat autoritatea (puterea) de a deveni fii de Dumnezeu”. Astfel, ne facem părtaşi existenţei şi nemuririi dumnezeieşti. Deci aceste virtuţi sunt, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, sădite în noi, de Dumnezeu, ca oglindire a atributelor divine, ele sunt forma umană ale însuşirilor divine, însuşiri ale Logosului.

Iubind şi crezând dumnezeieşte, mergând pe calea kenotică pe care a urmat-o Isus Hristos, Îl  mărturisim pe El şi întruparea Lui, pentru că această mărturie o purtăm în noi. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el”, sau cum spune Apostolul Pavel, port în trupul meu semnele suferinţelor lui Hristos.

”Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

Jean Calvin şi 1 Ioan 5

Cristos este exprimat mai deplin în sacramentele creştine

„În ce priveşte sacramentele noastre, pe măsură ce Cristos le-a fost revelat mai clar oamenilor, cu atât sacramentele Îl prezintă mai clar din momentul în care El a fost cu adevărat revelat de Tatăl, după cum ni s-a promis. Căci botezul ne atestă faptul că am fost curăţaţi şi spălaţi; Cina euharistică, că am fost răscumpăraţi. Prin apă este reprezentată spălarea; prin sânge, satisfacţia dată. Acestea două se găsesc în Cristos «care [cum spune Ioan] a venit cu apă şi cu sânge» [1 Ioan 5:6]; adică să spele şi să răscumpere. Duhul lui Dumnezeu este şi El martor în acest sens. Într-adevăr, «există trei martori care sunt una în mărturisirea lor: apa, sângele şi Duhul” [1 Ioan 5:8 p.]. Prin apă şi sânge avem mărturia spălării şi a răscumpărării. Însă Duhul, martorul principal, este Cel care ne asigură cu privire la o astfel de mărturie. Această taină măreaţă ne-a fost înfăţişată admirabil în crucea lui Cristos, când din coasta Lui sfântă au curs apă şi sânge [Ioan 19:34]. Din acest motiv, Augustin a numit-o izvorul sacramentelor noastre.” (Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, 4.14.22)

Duhul Sfânt, legătura care ne uneşte cu Cristos

„...Cristos «a venit cu apă şi cu sânge» în aşa fel încât Duhul să poată mărturisi despre El [1 Ioan 5:6-7], ca nu cumva mântuirea care ne-a fost dată prin El să ne scape. Căci, aşa cum în cer sunt numiţi trei martori - Tatăl, Cuvântul şi Duhul - tot aşa sunt trei şi pe pământ: apa, sângele şi Duhul [1 Ioan 5:7-8]. Există un motiv întemeiat pentru care se repetă menţiunea privitoare la „mărturia Duhului”, o mărturie pe care o simţim gravată asemenea unei peceţi în inimile noastre, având ca efect pecetluirea curăţirii şi jertfei lui Cristos. De asemenea, din acelaşi motiv, Petru afirmă că cei credincioşi au fost «aleşi în sfinţirea Duhului în vederea ascultării şi stropirii cu sângele lui Cristos” [1 Pet. 1:2 p.].” (Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, 3.1.1)

Fără Cristos, nu există sfinţenie adevărată

„Mai mult decât, dacă ceea ce spune Ioan este adevărat, anume că nu există viaţă separat de Fiul lui Dumnezeu [1 Ioan 5:12], cei care nu au parte în Cristos, indiferent ce ar fi ei, indiferent ce ar face sau ar întreprinde, aleargă toată viaţa spre distrugere şi spre judecata morţii eterne. În concordanţă cu această idee este şi afirmaţia lui Augustin: «Religia noastră îi distinge pe cei drepţi de cei nedrepţi nu prin legea faptelor, ci prin cea a credinţei, fără de care ceea ce păreau a fi fapte bune sunt transformate în păcate.» (Jean Calvin, Învăţătura religiei creştine, 3.14.4)

Iaşi, 11 mai 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527