Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Despre ajutoare (2 Corinteni cap.8)RSS

În 2Cor. cap.8, apostolul Pavel aduce în discuţie un subiect nou, dar foarte delicat, pentru că de-a lungul vremii mereu a produs suspiciuni şi probleme între oameni. Este vorba despre subiectul ajutorării sfinţilor pe baza dărniciei creştine. Pavel dă dovadă de mare maturitate în abordarea subiectului. În prima parte a textului (v. 1-15), autorul construieşte un cadru principial pentru această slujire a strângerii de ajutoare şi apoi, în partea a doua (v 16-24), arată modalitatea practică prin care să se realizeze această lucrare, în funcţie de contextul acelei epoci.

Pentru a înţelege contextul, facem apel la Faptele apostolilor cap.11:27-30, unde ni se spune că ajutoarele erau strânse, la iniţiativa lui Pavel, de la bisericile dintre neamuri şi erau destinate credincioşilor din Iudeea, în special celor din Ierusalim. Pavel le-a mai scris corintenilor despre această strângere de ajutoare în prima sa epistolă (1Cor 16: 1-3), iar ucenicul său Titus chiar a început această activitate, dar lucrurile nu s-au finalizat din pricina disensiunilor apărute între Pavel şi corinteni. În textul acestei epistole, ap. Pavel face trimitere la acel început de acţiune şi le cere corintenilor să ducă până la capăt ce au început în trecut.

Structura textului ne permite să evidenţiem modul în care apostolul face apel către credincioşii din Corint în această problemă:

- în primul rând, este prezentat modelul de dărnicie al macedonenilor (v. 1-5). Deşi erau săraci, aceştia au dorit foarte mult să fie în comuniune cu sfinţii dăruind din bunurile lor materiale;

- pentru această strângere de ajutoare cel mandatat este Titus (v. 6-8) şi este trimis să termine ceea ce a început în Corint cu ceva timp în urmă;

- ca poziţie centrală în text, este prezentat modelul cel mai înalt, desăvârşit de dărnicie (v.9), cel al lui Isus Hristos, care deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru oameni;

- apostolul arată cum trebuie realizată dărnicia: în funcţie de posibilităţi şi pentru a veni în întâmpinarea nevoilor fraţilor (v. 10-15);

- în finalul textului, este prezentat modelul practic al acestei slujiri: este trimisă o echipă de oameni - Titus este trimis împreună cu doi fraţi - iar cei trimişi trebuie să corespundă unor standarde duhovniceşti: să fie de încredere, vorbiţi de bine în biserică, cunoscuţi de fraţi, cu un nume bun (v. 16-24).

Macedonia era partea de nord a Greciei şi includea oraşe ca Filipi, Tesalonic şi Berea. Corintul era în partea de sud a Greciei, numită Ahaia. Faţă de Corint, oraş port, cu un negoţ foarte dezvoltat, ţinutul Macedoniei era foarte sărac, ocupaţia romană monopolizând exploatarea resurselor. Bisericile Macedoniei, deşi sărace (v. 2) s-au încredinţat cu totul în mâna lui Dumnezeu şi mesajului apostolului (v. 5), astfel că Dumnezeu, alături de darurile spirituale, le-a dat şi harul deosebit de a fi deschişi la dărnicie (au ajutat material bisericile din Iudeea care trăiau într-o sărăcie şi mai mare).

Dărnicia nu le-a fost impusă (v. 3), motivaţia lor a fost aceea de a ajuta pe cei mai săraci ca ei, lucrând astfel pentru manifestarea practică a comuniunii creştine (v. 4). Îi vedem pe macedoneni animaţi de un puternic spirit eclesiologic, care depăşea graniţele bisericii locale, înţelegând că a fi părtaş bisericii presupune a ajuta pe cei în nevoi.

Putem învăţa de la ei că bogăţia nu este o condiţie pentru a dărui şi nici sărăcia o piedică în calea dărniciei, precum şi faptul că trebuie să te oferi lui Dumnezeu şi apoi poţi trăi după realitatea harului.

Apelul la acest model al macedonenilor are rolul de a-i motiva pe corinteni şi de a le arăta care trebuie să fie suportul pentru orice operă de binefacere. Prin trimiterea lui Titus şi prin apelul la dărnicia corintenilor, ap. Pavel consideră că are acum ocazia de a testa calitatea dragostei lor (v. 7-8).

Alături de modelul macedonenilor, ap. Pavel apelează la modelul suprem de dărnicie, cel al lui Isus Hristos, care „S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:7). Forţa acestui argument teologic este să răstoarne orice viziune îngustă despre dărnicie. Aşa cum avea să enunţe Berdiaev: pâinea aproapelui nu este o problemă materială, ci una spirituală.

Nota dominantă din v. 10-15 este aceea a dărniciei făcute în funcţie de posibilităţi. Ne putem aminti de cazul văduvei sărace (Luca 21:1-4) care ne învaţă să dăm nu din orgoliu, nici din datorie, ci cu inima deschisă şi chiar cu spirit de sacrificiu. Un astfel de dar preţuieşte foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Nu contează cât dai, ci sacrificiul făcut, calitatea gestului de a dărui primează în faţa cantităţii darului.

Ideea utilizată de ap. Pavel că prin dărnicie se realizează o potrivire în acoperirea nevoilor (v.14) nu trimite la noţiunea de egalitate între oameni, aşa cum a fost înţeleasă în comunism, de exemplu. Dimpotrivă, afirmaţia trimite la ideea că nu trebuie ca unii să sufere în timp ce alţii au din abundenţă. De asemenea, din text nu transpare nici perspectiva mercantilă: spiritualitate contra bani. Dărnicia creştină vine din modelul lui Hristos de a privi la nevoile celuilalt, de a căuta să împlineşti aceste nevoi în realitatea comuniunii dintre sfinţi. În acest context, ap. Pavel citează un text din VT, despre culegerea manei din pustie (v. 15). Acest text sugerează în primul rând ideea totalei dependenţe de Dumnezeu în privinţa hranei. Abia în această perspectivă poate fi înţeleasă tema reciprocităţii în acoperirea nevoilor. În Exod cap.16:18 ni se spune că întâi se culegea mana, apoi acasă fiecare o măsura şi cei care aveau mai mult dădeau la cei care aveau mai puţin, astfel că nimeni nu avea de prisos şi nimeni nu ducea lipsă. Dar mana era darul ceresc, iar raportarea la această mâncare se făcea din perspectiva harului primit (nimeni dintre evrei nu putea spune că acea hrană este rezultatul efortului lui, deşi un efort exista - cel al culegerii de pe câmp).

În ultima parte a capitolului (v. 16-24), observăm că finanţele sunt încredinţate unor oameni integri şi bine cunoscuţi în biserică. Alături de Titus sunt trimişi doi fraţi aleşi de biserici ca să poarte răspunderea acestei slujbe, astfel încât să nu existe suspiciuni, iar rezultatele să poată fi probate cu responsabilitate.

Iaşi, 30 noiembrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854