Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Despre întrupare (Ioan cap. 1:1-18)RSS

Primele 18 versete din Evanghelia lui Ioan constituie o secţiune a textului care este intitulată, în majoritatea comentariilor, Prolog. Reprezintă un pasaj de maximă importanţă pentru gândirea teologică creştină şi se poate spune că, dacă întreaga evanghelie ioanină ar trebui să se rezume la câteva versete sau la un capitol, acesta ar fi capitolul indicat (Ioan 1). În raport cu întregul text, prologul este un fel de rezumat, o adevărată sinteză, deoarece temele expuse sumar aici se regăsesc dezvoltate pe parcursul textului.

Însemnătatea acestor versete rezidă în aceea că ele conţin ideile fundamentale privitoare la creştinism, esenţa noii revelaţii, adusă de Cristos Dumnezeu. Textul este cel mai greu, cel mai încriptat din întreaga Evanghelie. Vom enumera, în continuare, câteva idei mari sau teme teologice fundamentale care se regăsesc aici. Construcţia lor, dacă ar fi judecăm structura textului care ne stă înainte, este una descendentă, o ordine care arată un plan al lui Dumnezeu, o succesiune de evenimente care amintesc de descrierea creaţiei din Geneză. Textul sugerează, prin construcţie şi tematică, ideea coborârii, a pătrunderii dumnezeirii în creaţie.

Astfel, se afirmă clar divinitatea lui Isus Cristos (Ioan 1:1 La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu). Apoi, se arată că toată creaţia s-a făcut prin Fiul (Ioan 1:3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El). De asemenea, Ioan precizează că Fiul este singurul Fiu, singurul născut al Tatălui (Ioan 1:14 Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl). Se introduce apoi ideea întrupării (Ioan 1:14 Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr) şi cea a îndumnezeirii, deoarece prin El devenim copii ai lui Dumnezeu, sau fii de Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:12-13 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu). În sfârşit, se arată că nu toţi Îl vor primi pe Cristos şi că o mare parte a omenirii îl va respinge (Ioan 1:10-11 El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi şi ai Săi şi nu L-au primit). Dintre aceste teme expuse, vom alege una dintre ele pentru a o dezvolta, şi anume cea a întrupării, deoarece aceasta este ideea care, într-un fel, le organizează pe celelalte.

Prin întrupare, Dumnezeu nu mai rămâne în alt plan faţă de fiinţele umane. El nu se mai mulţumeşte să-şi facă simţită prezenţa ca susţinător al fiinţei umane existente în mod deosebit de El, prin prezenţa Sa în diverse moduri în creaţie (aşa cum vedem în VT), prin raţiunile pe care le-a pus în creaţie şi pe care oamenii călăuziţi de Duhul Sfânt le descoperă. Dumnezeu nu mai intră în dialog cu omul ca un partener aflat într-o zonă inaccesibilă; realitatea Sa de persoană nu mai rămâne un fapt misterios, sesizat printr-o experienţă deosebită numai de unele persoane, pe baza revelaţiilor speciale. Acum, Fiul lui Dumnezeu intră în planul experienţei comune a celor ce cred în El, ca o Persoană din rândul persoanelor umane, care în acelaşi timp le dă putinţa de a o sesiza ca Persoană dumnezeiască, cum spune Dumitru Stăniloae. Prin întrupare, omul poate vedea clar, poate experimenta el însuşi faptul că firea omenească a fost creată încă de la început de Atotînţeleptul Creator cu puterea de a primi firea dumnezeiască.

După venirea lui Cristos, lucrarea lui Dumnezeu continuă, desigur, dar într-o nouă iconomie, printr-o lucrare proprie Fiului. Întruparea este primul act dintr-un şir de evenimente esenţiale, pe care Dumnezeu, prin voia Sa divină, le-a orânduit pentru mântuirea omului. De aceea, când ne referim la misiunea lui Cristos, avem în vedere trei mari acte. Primul este cel al întrupării, despre care vorbim. Fiul s-a întrupat pentru a face posibilă unirea omului cu Dumnezeu; astfel se înlătură primul obstacol care sta în calea acestei uniri: separarea celor două firi, natura umană şi natura lui Dumnezeu. Celelalte două obstacole au legătură cu căderea omului, şi anume păcatul şi moartea. Misiunea lui Cristos era să le învingă şi pe acestea din urmă. Prin răstignire, păcatul devine vindecabil, deoarece moartea Sa pe cruce ne eliberează de păcat. Scriptura spune lămurit că Cristos a luat asupra Sa păcatul lumii, a murit ca jertfă pentru păcatele noastre. Iar învierea Sa, cea de a treia lucrare, îi răpeşte morţii puterea, Cristos înfrângând moartea.

Prin întruparea, moartea şi învierea lui Cristos moartea nu mai domină viaţa omului. Ea nu dispare ca fapt, dar nu mai stăpâneşte asupra acestuia, ca destin inevitabil; frica de moarte dispare pentru omul care crede în Cristos. Această perspectivă schimbă complet datele existenţei umane; omul nu-şi mai defineşte şi nu-şi mai organizează existenţa în funcţie de un final inexorabil şi o intrare în neant, în nefiinţă, ci moartea devine un pasaj, o trecere spre o altă lume, spre o viaţă de desăvârşire şi iubire veşnică a cărei arvună o primim, dacă suntem vrednici, încă de pe acum.

Întruparea este un eveniment unic (”singurul Său Fiu”, spune Ioan), deschis, revelat doar celor care s-au întors spre Dumnezeu, care au luat calea pocăinţei, pentru ceilalţi fiind o nebunie. Cunoaşterea noastră despre Sf. Treime ne vine din întrupare. Venirea Fiului omului ne revelează adevărul unui Dumnezeu tripersonal, neintuit, neînţeles până atunci. Pe Dumnezeu îl cunoaştem, Îl vedem numai prin El, adică prin Cristos. Nu putem ocoli această cale. De aceea, în Ioan 1:18, apostolul spune: ”Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (prin prezenţa Sa, prin revelaţia sa).

Întruparea lui Cristos, care reprezintă unirea dumnezeirii cu omenitatea, este un eveniment care transcende limitele creatului, este o taină, una dintre cele mai mari taine ale planului lui Dumnezeu şi de aceea noi descifrăm parţial acest fapt istoric, potrivit limitării minţilor noastre. Dar esenţa sa ne este dezvăluită în evanghelii şi ne este suficientă pentru viaţa noastră creştină.

Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se poată îndumnezei. Această afirmaţie, reluată de numeroşi părinţi ai Bisericii, cu origine biblică în cuvintele lui Petru din 2 Petru 1:4 (”a deveni părtaşi firii dumnezeieşti”), se află pentru prima dată exprimată în scrierile lui Irineu. Apoi Atanasie cel Mare şi ceilalţi autori, din sec. al IV-lea şi până în zilele noastre, o vor prelua, dezvolta şi înţelege din ce în ce mai profund. Prin îndumnezeire, omul atinge scopul suprem pentru care a fost creat. Acest scop, deschis de întrupare, este un act unilateral al iubirii lui Dumnezeu şi reprezintă sensul istoriei omeneşti, dar şi o judecată asupra omului.

Dumnezeirea se sălăşluieşte în om, în dimensiunea sa cea mai tainică, a duhului omului. În procesul îndumnezeirii, Duhul Sfânt iradiază lumina şi sfinţenia, antrenând prin transfigurare treptată sufletul şi trupul omului, iar fiinţa umană astfel îndumnezeită antrenează întreaga lume. ”Fiţi fii ai luminii” (Ioan 12:36), spune Mântuitorul; „fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt” (Levitic 11:44-45; 19:2 etc.), spune Tatăl; această lumină şi sfinţenie luminează, cum spune Ioan, în întuneric. Aşa a luminat Fiul şi aşa trebuie să luminăm şi noi, prin lumina primită de la El.

În final, am spune că întruparea lui Cristos a scindat istoria în două şi de aceea noi raportăm evenimentele la perioada de dinainte de Cristos şi la cea de după. De asemenea, întruparea Domnului a împărțit omenirea în două, în cei ce cred şi cei ce nu cred în mântuire, în cei care deţin acest adevăr, al întrupării, şi ce-i care nu-l cunosc, între cei ce l-au primit şi cei ce nu l-au primit pe Cristos ca mântuitor. În această privinţă vorbim, după apostolul Ioan, în termeni clar diferenţiatori, cum ar fi de adevăr şi minciună, lumină şi întuneric. Vorbim despre o realitate care nu admite zona gri, compromisul etc. şi aici autorul este categoric: ”Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5).

Iaşi, 20 septembrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854