Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Discernământul lui Pavel şi criza din CorintRSS

Din epistolele lui Pavel înţelegem că faptele petrecute în biserica din Corint erau destul de grave. Apostolul vorbeşte despre probleme de ordin moral (păcate grave), dar şi de ordin dogmatic (întoarcere la iudaism). Toate aceste probleme provocau certuri, dezbinări şi tulburări (2 Cor. 12:20). Cum se raportează Pavel la acest conflict şi ce strategii abordează pentru a rezolva situaţia bisericii din Corint? Cum se manifestă, în acest sens, discernământul lui?

În general, ideea de discernământ spiritual trimite la deosebiri (separări, alegeri, opoziţii) de profunzime, care nu pot fi înţelese decât în lumina Duhului. Duhul Sfânt călăuzeşte raţiunea, o îndumnezeieşte, o umple de lumină, de înţelepciune divină. În acest sens, Pavel afirmă în permanenţă dependenţa sa de Dumnezeu, supunerea gândirii sale raţiunii divine şi voii Lui (2 Cor. 3:5; 6:1; 10:3). Apostolul arată că, prin discernământ spiritual, omul vede, înţelege şi judecă lucrurile duhovniceşte, adică pătrunde cu înţelegerea în esenţa acestora, depăşind aparenţele şi identificând ceea ce este ascuns şi peren (2 Cor. 4:18).

Când se apropie de problemele corintenilor şi încearcă rezolvarea conflictului de acolo, apostolul Pavel are conştiinţa clară a ceea ce este prioritar în biserică şi ştie că trebuie să afirme acest lucru. Iar pentru el, prioritatea este unitatea bisericii, chemarea tuturor sub acelaşi steag, al unităţii creştine, al trupului, al dragostei şi comuniunii tuturor membrilor bisericii în Cristos.

Unitatea este privită din perspectivă trinitară, cu trimiteri în jos, spre dragostea frăţească. Uneori Pavel se include explicit în această unitate, alteori lasă să se înţeleagă apartenenţa sa. Dar, evident, contextul arată unitatea corintenilor între ei şi a lor cu Pavel (cu excepţia celor lepădaţi). Unitatea treimică se vede în formulele de salut (care unifică şi binecuvântează în acelaşi timp) sau prin indicări ale unităţii bisericii, pe parcursul epistolelor, având în vedere indicarea unei persoane din Sf. Treime (sau a două). Astfel, el afirmă că „Cel ce ne întăreşte împreună, în Hristos, este Dumnezeu (2 Cor. 1:21) sau că au, împreună, „acelaşi duh de credinţă” (2 Cor. 4:13) şi că „dragostea lui Hristos ne strânge” (2 Cor. 5:14).

În ceea ce priveşte realizarea concretă a unităţii în dragostea creştină, frăţească, apostolul îi îndeamnă să aibă aceleaşi sentimente cu el. Astfel, în capitolele 6 şi 7 din 2 Corinteni, el se adresează celor din biserica de acolo cu rugămintea deschiderii inimilor, cu îndemnul de a face loc în inimile lor dragostei lui, aşa cum a făcut el însuşi. Apostolul nu se sfieşte să-şi afirme comuniunea în cu ei în sentimente şi trăiri duhovniceşti. Bucuria corintenilor este şi bucuria sa, întristarea la fel (2 Cor. 2:5), păcatele şi slăbiciunile lor sunt dureri şi ale apostolului, căci se întreabă el, retoric: Cine este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat şi eu să nu ard? (2 Cor. 11:29). După pocăinţa corintenilor, Pavel nu ezită să-şi arate bucuria şi încrederea în îndreptarea totală a acestora. „Sunteţi în inimile noastre pe viaţă şi pe moarte” (2 Cor. 7:3), spune Pavel, arătând prin aceasta că unitatea şi dragostea creştină trec dincolo de această existenţă, făcând o punte spre înviere.

Pe parcursul celei de-a doua epistole către corinteni, în nenumărate rânduri, apostolul Pavel discerne între diferite stări sufleteşti sau acţiuni ale omului, arătând diferenţele dintre ele, raportarea şi consecinţele lor la viaţa creştină. Toate aceste demersuri de diferenţiere şi clarificare nu sunt gratuite, ci necesare înţelegerii situaţiei din Corint. Desigur, discernământul duhovnicesc este cel care permite o astfel de înţelegere, care trece de aparenţe, de gândirea omului firesc. Partea a doua a epistolei este dominată de astfel de judecăţi construite ca opoziţii, între gândirea după voia lui Dumnezeu (duhovnicească) şi cea lumească.

Prima dintre ele se referă la distincţia dintre curat (sfinţenie, neprihănire) şi necurat (păcat, fărădelege). Pavel reaminteşte importanţa acestei diferenţieri când se referă la derapajele morale din biserica corintenilor. Aici este categoric, nu admite nici o legătură între omul păcătos şi cel credincios, articulând termeni grei, duri, încărcaţi de semnificaţii (ca în epistolele ioanine), în jurul celor doi poli: lumină şi întuneric, Hristos şi Belial, Templul lui Dumnezeu şi idolii etc. (2 Cor. 6:14-16).

Apoi, Pavel face deosebire între întristarea după voia Domnului şi întristarea lumii. Prima dintre ele, arată apostolul, are efecte pozitive deoarece conduce la metanoia, la pocăinţă, la înnoirea minţii. Cel ce trece prin această întristare nu regretă, ci dimpotrivă, se bucură de o apropiere tot mai mare de Dumnezeu şi, în final, de mântuire. De partea cealaltă, tristeţea lumească, care este determinată de neascultare, provoacă îndepărtarea de Dumnezeu, izolarea în individualism, alunecarea în păcat şi moartea spirituală.

În raport cu modul de a se prezenta al apostolilor falşi, este interesantă distincţia dintre lauda firească şi lauda după Domnul. Pavel arată nebunia celei dintâi, deşertăciunea şi inutilitatea sa (2 Cor. 11:17-18). Cealaltă, însă, este după voia lui Dumnezeu şi presupune lăudarea cu slăbiciunile, defăimările şi prigonirile pentru numele lui Cristos (2 Cor. 12:10).

O altă opoziţie este cea dintre primit şi lepădat. Pavel îi îndeamnă pe corinteni la cercetare. El însuşi s-a supus permanent acestei cercetări, acestei examinări duhovniceşti. Predicarea sa a fost sub semnul fricii şi cutremurului, pentru a nu fi el însuşi ispitit şi lepădat (1 Cor. 9:27). Chiar dacă această opoziţie nu este una operată în termeni soteriologici, ea nu este mai puţin importantă, deoarece situarea într-o parte sau alta în raport cu voia şi acceptarea lui Dumnezeu este fundamentală pentru creştini. De aceea, Pavel îndeamnă foarte clar pe corinteni la examinarea conştiinţei şi testarea (încercarea) credinţei (2 Cor. 13:5).

Discernământul în judecarea oamenilor şi a faptelor lor este iarăşi important. În Scripturi, avem două categorii de îndemnuri aparent contradictorii. Unele ne îndeamnă să nu judecăm pe aproapele nostru, aşa cum ne spune Isus în Evanghelii (Matei, 7:1.2; Luca, 6:37). Altele, însă, ne invită categoric la judecata oamenilor, în special prin cuvintele lui Pavel. Astfel, în prima epistolă către corinteni, apostolul susţine că oamenii din biserică trebuie să judece pe cei păcătoşi şi că pricinile în biserică nu trebuie să ajungă la judecata lumii (1 Cor. 5:12; 6:6). Ieşirea dintr-o astfel de contradicţie presupune prezenţa discernământului duhovnicesc, prezenţa Duhului lui Cristos în omul credincios şi descoperirea inimilor celorlalţi în faţa acestuia. În virtutea acestui discernământ, Pavel îşi permite să fie categoric, să nu ezite. În raport cu corintenii, aceasta se vede în două situaţii: când ia atitudine împotriva păcătosului din Corint (1 Cor. 5:3, 5:13) şi atunci când demască pe falşii apostoli (2 Cor. 11:13).

Nu este posibil ca cineva să se implice într-un conflict şi să vadă bine lucrurile şi, cu atât mai puţin, să rezolve tensiunile, fără smerenie. Acest lucru se întâmplă nu numai pentru că orgoliul şi aroganţa orbesc, ci şi pentru că ele vor deştepta, la rândul lor, aroganţă şi orgoliu la ceilalţi implicaţi. Pavel se declară slujitor al lui Dumnezeu înaintea corintenilor. Noi suntem, spune el, „robii voştri, pentru Isus” (2 Cor. 4:5). Aceasta nu este o simplă declaraţie, ci implică jertfa de sine. Apostolul se smereşte pentru recuperarea lor, pentru ca ei să fie „înălţaţi” (2 Cor. 11:7) şi nu caută bunurile lor, ci pe ei înşişi (2 Cor. 12:14). În sfârşit, este dispus să „se cheltuiască” pe el însuşi, cu totul, pentru a câştiga sufletele corintenilor (2 Cor. 12:15).

În concluzie, apostolul arată un discernământ înalt, articulat pe dimensiunile smereniei şi dragostei creştine, în judecarea neascultării corintenilor. Intervenţiile sale, inspirate de Dumnezeu şi concretizate în trimiterea ucenicilor cu scrisori în Corint, au condus, în final, la îndreptarea spirituală a comunităţii de acolo.

Iaşi, 8 februarie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842