Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Discurs despre proslăvirea Fiului OmuluiRSS

În partea a treia a capitolului 12 Isus vorbeşte mulţimii, care L-a întâmpinat ca pe un rege la intrarea Sa în Ierusalim, despre faptul că a sosit ceasul proslăvirii Sale ca Fiu al Omului.

Evanghelia relatează acest episod pornind de la un amănunt interesant. Nişte greci, dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, îşi manifestă dorinţa de a-L vedea pe Isus. Comentatorii vorbesc despre existenţa a două categorii de păgâni care erau atraşi în acea perioadă de iudaism: ,,cei cu frică de Dumnezeu”, care erau de fapt păgâni necircumcişi, participanţi la unele practici ritualice precum pelerinajul la Templu şi având acces în una din curţile exterioare ale acestuia, şi ,,prozeliţii”, adică păgânii circumcişi, care participau la riturile de purificare ebraice, însă fără a fi iudei în sensul etnic al cuvântului. Grecii susmenţionaţi fac parte din această ultimă categorie. Evanghelistul descrie pe larg modul prin care ei îşi exprimă dorinţa de a-L cunoaşte pe Isus.

Observăm că noii veniţi se adresează unui iudeu cu nume grecesc din anturajul ucenicilor lui Isus, respectiv Filip. Acesta, parcă surprins la rândul lui de rugămintea venită din partea unor păgâni, împărtăşeşte dorinţa grecilor unui alt ucenic mai apropiat de Isus, respectiv Andrei, şi apoi, împreună, o aduc la cunoştinţa lui Isus. Răspunsul Domnului surprinde, de asemenea, deoarece El nu vizează direct la rugămintea grecilor, ci îşi proclamă sosirea ,,ceasului”, apropierea deznodământului pe care în două rânduri îl respinsese până acum în Evanghelie (7:30; 8:20).

Urmează apoi o primă parte a unui discurs (v.24) în care Isus vorbeşte despre moartea şi învierea Sa, pe de o parte, ca scop al venirii Sale pe acest pământ, şi, pe de alta, ca un eveniment pozitiv şi benefic pentru lucrarea Sa în lume, pornind de la simbolistica bobului de grâu, a cărui moarte nu înseamnă sfârşitul existenţei sale, ci multiplicarea acesteia. După cum sensul existenţei bobului de grâu în această lume este acela de a aduce roadă, iar aceasta se face în mod natural prin ,,moartea” şi apoi ,,învierea” sau rodirea sa, sensul venirii lui Isus în lume este ajungerea la acest ,,ceas” al morţii şi învierii Sale, prin care Fiul va fi proslăvit de către Tatăl. Prin aceasta, lucrarea lui Isus în lume nu se va sfârşi, ci va rodi cu mult mai mult ca până acum. Isus este bobul de grâu a cărui jertfă va aduce la Sine nu numai poporul iudeu, ci şi neamurile celelalte, simbolizate prin prezenţa acestor elini. Comentatorii mai remarcă că venirea grecilor la sărbătoare şi dorinţa lor de a-l cunoaşte pe Isus, îl determină pe Domnul să-şi proclame în faţa lor venirea ceasului proslăvirii sale. Această împrejurare este explicată ca fiind un simbol al evenimentului prin care, urmare a jertfei lui Isus, neamurile vor avea acces la mântuire şi vor intra în rândul ucenicilor.

Important de remarcat este asemănarea acestui discurs cu mitul antic al păsării Pheonix (prezent şi în Epistola I, scrisă de Clement), care moare şi renaşte din cenuşa sa. De asemenea, amintim şi faptul că apostolul Pavel, cel care primeşte misiunea de a duce Evanghelia creştină la neamuri, va folosi în epistolele sale această imagine a morţii bobului de grâu pentru a vorbi grecilor din Corint (1 Cor. 15:35-49) despre faptul că moartea creştinului, asemenea morţii lui Hristos, nu reprezintă sfârşitul existenţei, ci premiza necesară pentru a ajunge la Învierea din morţi şi pentru a dobândi un trup nou, duhovnicesc, asemenea celui avut de Isus după învierea Sa.

A doua parte a discursului Isus, din v.25-26, încurajează auditoriul să înţeleagă că sensul existenţei adevăratului ucenic al lui Isus este acela de a urma modelului Învăţătorului său, şi de a-şi urî viaţa în lumea aceasta pentru a câştiga existenţa veşnică. Este vorba tot despre o moarte, asemenea morţii lui Isus, dar despre o moarte mistică, a eului fiecărui ucenic, o renunţare la alipirea de lumea aceasta, prin plăceri şi irosiri în ea. Isus îşi continuă mesajul de încurajare a ucenicilor pentru a accepta un astfel de destin, arătând că Însuşi Tatăl va cinsti pe un asemenea ucenic, aşa cum Însuşi Tatăl este Cel ce l-a proslăvit pe Fiul însoţindu-L în lucrarea Sa pe acest pământ, şi, în final, Îl va proslăvi prin învierea şi înălţarea la dreapta Sa.

Nu putem încheia comentariul asupra acestui pasaj fără a menţiona afirmaţia din versetul 27, în care Domnul vorbeşte despre tulburarea sufletului Său în ceasul pătimirii. Isus nu vorbeşte detaşat despre moartea Sa, ca unul care nu ar fi implicat cu adevărat în suferinţa ce va urma, ci vorbeşte în calitate de Fiu al Omului, tulburat de spectrul morţii, pe care o acceptă arătând spre ea ca spre evenimentul prin care El Îl va preamări pe Tatăl împlinind lucrarea ce I-a fost încredinţată. Mulţi comentatori leagă acest pasaj de cele relatate de evangheliştii sinoptici în pericopele care descriu rugăciunea Domnului Isus din grădina Ghetsimani, înainte de arestarea şi judecarea Sa.

Evanghelia relatează în v.28 încă un eveniment extraordinar. Discursul anterior se încheie cu o rugăciune a Fiului adresată Tatălui, prin care îşi încredinţează soarta în mâinile Tatălui şi invocă preamărirea Numelui Său. Acestei rugăciuni îi răspunde glasul lui Dumnezeu care răsună ca un tunet, confirmând cererea Fiului şi producând o mare nedumerire în rândul mulţimii adunate. Este o trimitere evidentă la cele întâmplate cu Moise în vechime, omul căruia Dumnezeu îi vorbeşte la Sinai cu glas de tunet în faţa poporului, confirmându-i statutul de profet şi lider al naţiunii.

Dar, spre surprinderea lui Isus, acest eveniment nu este unul clarificator în ochii mulţimii. Nici acum Mântuitorul nu este recunoscut ca fiind trimisul Tatălui. Observăm că o parte din cei ce erau acolo nu înţeleg ce se întâmplă, cine este cel ce a vorbit din cer şi, oricum, nu consideră acest răspuns ca fiind venit din partea lui Dumnezeu Tatăl, fapt care necesită o nouă intervenţie clarificatoare a lui Isus (v.30-33). Din păcate, o parte a acestei mulţimi se împotriveşte din nou unei astfel de confirmări, contestând mesianitatea lui Isus, cu referire la cele arătate de El în discursul anterior despre moarte şi înălţare (v.34).

Finalul acestui pasaj este unul încifrat (v.35-36). Isus, înţelegând că mesajul său nu este primit de mulţime, care nu-şi dorea un Mesia pătimitor, pleacă şi ”se ascunde” de ea, nu înainte de a vorbi din nou despre Sine ca lumină care este gata să plece din lume şi despre necesitatea unei decizii urgente a omului de a se conforma acestei situaţii şi de a umbla în lumină atât timp cât mai este posibil. El încearcă, în acest ultim discurs, să facă apel la o urgentare a deciziei auditoriului pentru a primi mesajul Său şi a se converti.

Deşi reacţia iudeilor din acea vreme nu a fost una pozitivă, pentru creştinismul contemporan acest discurs rămâne în continuare o provocare de a înţelege, în adevăr, destinul ucenicului lui Isus în această lume, ca fiind acela al realizării unei Imitatio Cristi autentice, precum şi de a urgenta luarea unei decizii în acest sens.

Iaşi, 21 martie 2010

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527