• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Părinţii Bisericii
• Calendar liturgic
• Grupul de studenţi
• Lumea contemporană
• Muzică
• Opinia ta
• Contact

Predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Dragostea de fraţi - 1 Ioan 3:13-24

Principalele concluzii din acest text apar foarte clar enunţate chiar de autor în v.23-24. Aceste versete se referă la păzirea a două porunci (porunca credinţei în Isus Hristos şi porunca iubirii fraţilor) şi la implicaţiile care derivă din respectarea lor (rămânerea credinciosului în Dumnezeu, dar şi a lui Dumnezeu în el).

În text apar trei idei mai importante:

A. contrastul dintre ura lumii şi iubirea lui Dumnezeu: v.13-16;

B. iubirea creştină este după modelul lui Dumnezeu: v.17-18;

C. îndrăzneala creştinilor la Dumnezeu derivă din practicarea iubirii: v.19-22.

Termenul agape, corespondentul din limba greacă pentru dragoste, a fost folosit de creştini într-un mod revoluţionar în raport cu datele culturii greceşti şi romane. Filosofii antici afirmau că numai cel care merită poate fi iubit şi pentru asta trebuie să aibă ceva atrăgător. Căutările filozofilor aveau printre scopuri pe acela de a obţine pacea minţii (dobândită prin autosuficienţă sau automultumire şi prin apatia, adică izolarea de sentimente şi emoţii). Pentru ei, a iubi echivala cu a-ţi pierde libertatea, a fi dependent sau legat de cineva sau ceva. Mai erau şi filozofi care vorbeau despre bunătate pentru semeni, dar aceasta nu venea din afecţiune, ci dintr-un sentiment de superioritate faţă de oameni. În dragostea propovăduită de creştini însă, ideea meritului nu mai este luată în considerare. Dragostea creştină se caracterizează în principal prin manifestarea interesului faţă de semeni.

În antiteză cu dragostea, în textul epistolei apare ura, un sentiment care caracterizează lumea. În context, termenul de lume nu se referă la creaţia lui Dumnezeu, ci la valorile imorale şi la dragostea de sine. În cap. 2:15, Biserica este îndemnată să nu iubească lumea pentru că dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Atitudinea creştină de a nu iubi lumea transmite un semnal care este receptat ca o formă de osândire, iar de aici derivă ura lumii faţă de creştini.

Din nefericire, ura este adusă şi în Biserică de unii aşa-zişi creştini. Pentru această situaţie, apostolul vorbeşte în termeni antitetici care derivă din relaţia dragoste - ură. Ioan vorbeşte despre moarte şi viaţă: Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte (v 14); cine urăşte... este un ucigaş (v 15). În cap.2:9-11, apare antiteza lumină - întuneric pe acelaşi fond al relaţiei dragoste - ură.

Fundamentul dragostei creştine este dragostea lui Dumnezeu: cunoaştem că Dumnezeu este dragoste prin faptul că El S-a jertfit (v.16). Iubirea lui Dumnezeu este una faptică, jertfitoare şi astfel trebuie înţeleasă şi de creştini. Din dragoste, Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, dragostea Lui a stat la baza vindecărilor, dragostea L-a ţinut pe cruce. Desigur, se poate afirma în cuvinte dragostea faţă de Dumnezeu, dar ea poate fi invalidată de nepăsarea faţă de fraţi. Ne este dat cu titlu de exemplu cazul bogaţilor care îşi închid inima faţă de cei lipsiţi (acest exemplu nu trebuie înţeles greşit, nu ne invită la nivelare economică şi socială).

Potrivit părinţilor Bisericii, antihrist este şi el unul dintre cei care mărturiseşte în cuvinte pe Isus Hristos, dar are fapte rele, este unul care spune sau afirmă drept, dar trăieşte strâmb (Augustin). Dragostea reprezintă lucrarea Duhului Sfânt, ea fiind un dar de la Dumnezeu. După ce se naşte, ea trebuie hrănită, ca apoi să devină desăvârşită. Nu-ţi poţi da viaţa, dacă nu înveţi să dăruieşti din cele ale tale (Augustin).

Ideea îndrăznelii creştinilor în faţa lui Dumnezeu nu este sinonimă cu lipsa de smerenie. Este valorificată mai degrabă încrederea pe care trebuie să o avem în Dumnezeu că El ne ascultă, încredere care are ca suport practicarea iubirii. Două idei trebuie subliniate aici. Dacă inima ne osândeşte, Dumnezeu este mai mare ca ea, deci nu trebuie să trăim sub osândă. Acestei liniştiri a conştiinţei trebuie să-i urmeze încrederea atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Potrivit lui Augustin, putem să îndepărtăm osânda păcatelor făcute chiar după convertire, pentru că, prin iubire, sunt nimicite păcatele (afirmaţie bazată pe 1Petru 4:8 - dragostea acoperă o mulţime de păcate).

Profesorul Dumitru Stăniloae, în lucrarea ”Ascetica şi Mistica”, discutând despre dragoste ca ultima treaptă a urcuşului spiritual, afirmă că există o legătură directă între dragoste şi nepătimire. Unde sunt patimi, nu poate fi dragoste: ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată (1Tim 1:5). Potrivit lui Stăniloae, în dragoste pot fi distinse trei trepte:

a. Dragostea ca tendinţă de simpatie naturală a naturii căzute din har;

b. Dragostea creştină care, folosind tendinţele de simpatie ale naturii, creşte prin harul divin şi prin eforturile proprii. Pe măsură ce progresează, dragostea creştină se apropie de dragostea ca extaz.

c. Dragostea ca extaz sau ca dar exclusiv de sus, care ţine clipe scurte şi ajută dragostea creştină să-şi continue creşterea.

Dragostea faţă de semeni îşi are puterea din iubirea lui Dumnezeu coborâtă în suflet şi îndreptată pe de o parte spre Dumnezeu, iar pe de alta, spre oameni. Tot Stăniloae vorbeşte despre marea taină a iubirii ca fiind una care duce la unire. Natura umană îşi regăseşte, prin dragoste, unitatea divizată de păcat. După Stăniloae, iubirea este un plus de cunoaştere şi anume o cunoaştere prin imaginaţie; cel ce iubeşte înfrumuseţează pe cel iubit, atât prin faptul că proiectează lumina sa peste celălalt, cât şi prin faptul că cel iubit scoate la iveală din el tot ce este mai bun şi tot ce îl sporeşte. Dragostea face mai buni şi mai frumoşi şi pe cei ce iubesc şi pe cei iubiţi. Cunoaşterea prin imaginaţie îl face pe cel iubit să se silească spre a actualiza cele trăite şi gândite de cel ce iubeşte. Astfel, se poate spune că iubirea duce la prefacerea semenilor.

Privind în prezent, la dimensiunea practică a dragostei, Biserica nu trebuie să uite atenţionările din Apoc. 2:4 (dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi) şi din Matei 24:12 (din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci). În Evanghelii, Mântuitorul vorbeşte despre o trăire a dragostei după modelul Lui: iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5:44, Luca 6:35), pentru că observăm că şi păcătoşii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei (Luca 6:32). În epistolele către corinteni, apostolul Pavel vorbeşte despre fapte ale creştinilor care au ca sursă slava deşartă, dorinţa de afirmare, nu dragostea: dacă aş împărţi toate bunurile mele săracilor şi aş da trupul meu să fie ars, dar nu aş avea dragoste, la nimic nu-mi foloseşte (1Cor 13). În aceleaşi scrisori, ap. Pavel lasă de înţeles că dragostea nu exclude mustrarea, disciplina şi pedeapsa, iar dărnicia trebuie făcută din cele ce prisosesc (2Cor 8:12-14). În 1Ioan 4:18, se observă că oamenii pot asculta de Dumnezeu din frica de pedeapsă sau din iubire. Desăvârşirea este atinsă doar în dragoste, care nu admite frica sau interesul.

Iaşi, 20 aprilie 2008

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527