Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Dumnezeu este dragoste - 1 Ioan, cap. 4RSS

Afirmaţia apostolului Ioan din versetul 6, noi suntem din Dumnezeu, ne face să ne întrebăm în ce chip? Ce ne face diferiţi de ceilalţi care nu sunt din Dumnezeu? Din versetul 7, se desprinde ideea că prin dragoste, prin iubirea aproapelui. Creştinul se naşte din Dumnezeu şi devine fiu al lui Dumnezeu, prin dragostea care vine din Dumnezeu. Dragostea ţine de modul de existenţă a lui Dumnezeu, este cea care uneşte Trinitatea în Unitate. Prin iubire, omul se îndumnezeieşte în mod natural, prin participarea la iubirea divină, şi nu prin efort propriu. In text, ideea naşterii omului din Dumnezeu vine şi ca o contracarare a învăţăturii gnostice care propovăduia o renaştere doar a celor iniţiaţi, a celor care s-au străduit în cunoaşterea lui Dumnezeu. Cine iubeşte este născut din Dumnezeu, dar cine nu iubeşte, nu numai că nu este născut din Dumnezeu, nici măcar nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Afirmaţia Dumnezeu este dragoste arată nu doar că Dumnezeu iubeşte, ci şi că iubirea ţine de modul Lui de a fi, de natura Lui. Dar această afirmaţie nu poate fi inversată, adică să spunem că dragostea este Dumnezeu, pentru că în Scriptură se vorbeşte clar şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu precum sfinţenia sau dreptatea Lui. Prin dragoste, Dumnezeu ni se revelează ca o realitate personală şi nu ca o zeitate abstractă cum erau zeităţile greceşti, de exemplu.

S-a scris mult şi s-a vorbit mult pe seama afirmaţiei Dumnezeu este dragoste. Mulţi şi-au găsit „salvarea” în această afirmaţie, mulţi afirmă că Dumnezeul lor este un Dumnezeu al dragostei şi că păcatele comise cu nonşalanţă sunt trecute cu vederea de acest Dumnezeu al dragostei. Sunt mulţi predicatori care folosesc această afirmaţie pentru a îmbrăca Evanghelia cu un ambalaj plăcut auditoriului, pentru a o face mai vandabilă, trecând prea uşor peste faptul că Dumnezeu vrea să-şi găsească plăcerea în cel pe care-l iubeşte. Tatăl iubeşte pe Fiul, dar El îşi găseşte plăcerea în El pentru că este Fiul ascultării, este noul Adam, model după care ar trebui să trăim şi noi. „Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat”, spun unii predicatori şi asta dă impresia că Dumnezeu iubeşte şi starea păcătoasă a oamenilor şi că este de acord cu cei ce se complac în păcat fără rezerve (de la homosexuali şi cei care fură, până la cei necredincioşi).

În textul epistolei trebuie să discernem că dragostea nu este ceva care vine de la Dumnezeu spre om ca un drum cu sens unic. Se poate vorbi despre dragoste doar în relaţie, atunci când există răspuns la iniţiativa divină. De aceea, pentru cei care nu răspund, iubirea lui Dumnezeu nu există decât potenţial. Ioan spune că dragostea lui Dumnezeu se arată faţă de noi, dar care noi? În mod cert faţă de creştini, faţă de cei care împărtăşesc învăţăturile Evangheliei, faţă de cei care au dat crezare Duhului lui Dumnezeu că Isus Hristos a venit în trup şi nu cred duhului rătăcirii, duhului lui Antihrist.

Apostolul Ioan ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu, despre esenţa iubirii, la care şi omul are acces, chiar dacă este căzut, păcătos, fără merit. În ciuda stării lui, omului îi este oferită posibilitatea salvării prin întruparea Fiului, prin renunţarea Lui la Sine, prin dăruire totală. Ioan spune că din dragostea pentru noi a trimis Dumnezeu în lume pe singurul său Fiu ca jertfă şi ca salvator, ca noi să trăim prin El, adică să avem un alt mod de existenţă, asemenea cu al Lui. Iubirea autentică, spune Ioan, vine dintr-o relaţie personală a Tatălui cu Fiul. Trimiterea în lume a Fiului vine ca urmare a acestei iubiri din Dumnezeu, nu ca un act de compasiune sau ca o necesitate, ci ca un act liber, care vine din sânul Treimii. Formularea negativă în prezentarea adevăratei iubiri nu arată faptul că omul nu ar iubi, ci că iubirea autentică a omului, atât cât există ea, este numai răspunsul la iubirea divină, restul este efort fără orizont. Imperativul trebuie să ne iubim ne îndeamnă să adoptăm modelul divin în viaţa noastră creştină, dar nu ca ceva impus, ci ca singura soluţie pentru ca omul să trăiască adevărata dragoste.

Nimeni n-a văzut pe Dumnezeu este o idee iudaică care-L prezintă pe Dumnezeu ca fiind invizibil, dar accesibil. Relaţia de dragoste dintre creştini face ca aceştia să fie în relaţie şi cu Dumnezeu, trăirea omului în iubire arată pe Dumnezeu care sălăşluieşte în om. Iubirea creştină este o modalitate de a-L face accesibil, ”vizibil” pe Dumnezeu. Ideea de bază pe care vrea să o evidenţieze apostolul Ioan în acest pasaj nu este iubirea omului pentru Dumnezeu, ci iubirea pentru aproapele. Adevărata iubire se vede într-o experienţă personală, care depăşeşte perspectiva individualistă, abstractă, gnostică. Când omul iubeşte pe semenul său, dragostea divină atinge o ”plenitudine”, o desăvârşire în om.

Rămânerea omului în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în om nu se realizează altfel decât prin ungerea pe care o primeşte de la Duhul, prin mărturisirea Fiului şi prin trăirea în iubire faţă de aproapele. De fapt, aceasta vine dintr-o perspectivă trinitară: Tatăl trimite pe Fiul ca jertfă pentru păcatele omului, Duhul vine ca martor al adevărului, iubirii Tatălui, întrupării. Omul care dă crezare Duhului care vine de la Dumnezeu mărturiseşte şi el că Isus este mântuitorul lumii şi că este Fiul lui Dumnezeu. Creştinul autentic are Duhul, mărturiseşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi mântuitor şi trăieşte în iubire. Ioan mai spune că dragostea este completă, desăvârşită, dacă avem încredere că în ziua judecăţii, datorită jertfei Fiului, care din dragoste şi-a asumat păcatele noastre, a murit împreună cu ele şi a înviat în neprihănire, vom fi izbăviţi de pedeapsă. În omul care trăieşte în iubire rămâne Dumnezeu, a cărui putere izgoneşte frica de judecată pentru păcatele lui. Existenţa fricii de judecată şi pedeapsă în om arată omului că mai are încă probleme cu privire atât la relaţia lui cu semenii, cât şi la relaţia lui cu Dumnezeu (de fapt la încrederea ca atribut al dragostei lui Dumnezeu).

”Cum este El aşa suntem şi noi în lume, spune apostolul, ca o referire la omul restaurat, la omul înviat în Hristos. Această afirmaţie trimite la modelul vieţii creştine, care este o viaţă în iubire. Se pare că gnosticii îşi declarau cu tărie dragostea lor pentru Dumnezeu, dar, pentru că nu-şi iubeau aproapele, Ioan le consideră declaraţiile ca fiind mincinoase. Mai mult, el consideră că cel care nu-şi iubeşte aproapele îl urăşte de fapt; nu există o cale de mijloc în relaţia dintre doi fraţi creştini. De altfel, Ioan spune că, după Hristos, nu există nici o cale de mijloc între cei care dau crezare duhului lui Antihrist şi cei care dau crezare Duhului lui Dumnezeu. În finalul capitolului, se reia porunca iubirii, care este una dublă: ”cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său”.

Iaşi, 4 mai 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527