Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Epistola a treia a apostolului IoanRSS

Epistola a treia a apostolului Ioan începe cu două versete în care se rosteşte o formulă de salut, specifică genului epistolar, prin care autorul se adresează unui ucenic al său, pe nume Gaiu. Despre acesta (al cărui nume, în traducere, înseamnă bucurie sau cel bucuros), aflăm citind în continuare, că se afla într-o poziţie de autoritate în cadrul comunităţii locale. Probabil a fost o personalitate deosebită, deoarece, după unele tradiţii, el ar fi ajuns ulterior episcop de Pergam. Din epistolă, deducem că avea o stare materială bună care îi permitea să se îngrijească de nevoile fraţilor şi ale străinilor care vizitau Biserica, că era credincios adevărului şi că lucra cu credincioşie în tot ceea ce făcea atât faţă de fraţi, cât şi de străini. Într-un cuvânt, dacă ar fi să folosim o expresie des întâlnită în epistolele ioaneice, era un om care „umbla în adevăr”. Din urările cuprinse în cadrul celui de al doilea verset al epistolei, se pare că Gaiu avea probleme de sănătate, deoarece apostolul Ioan îi urează ca sănătatea sa să-i sporească precum îi sporeşte şi sufletul.

Versetele care urmează, 3-9, creionează pe de o parte contextul şi starea în care se afla comunitatea locală căreia i se adresează apostolul, în acea perioadă, iar pe de altă parte arată diverse probleme şi soluţiile apostolului pentru rezolvarea acestora.

Referitor la contextul scrierii, se remarcă faptul că avem de-a face cu o comunitate creştină puternic amprentată de personalitatea apostolului Ioan. Este o biserică asupra căreia acesta îşi revendică o poziţie de autoritate asemenea aceleia pe care şi-o asumă apostolul Pavel în epistolele sale către diferite comunităţii cărora li se adresează (cum ar fi Epistolele către Corinteni, Epistola către Galateni, etc.).

De asemenea, remarcăm faptul că ne aflăm în perioada secolului I în care exista o puternică mişcare de misiune creştină formată din apostoli, învăţători şi profeţi. Aceştia mergeau din loc în loc, ca trimişi ai celor doisprezece apostoli, şi, în numele Domnului, propovăduiau învăţătura creştină. Ei întăreau sufleteşte comunităţile locale prin mesaje insuflate de Dumnezeu privitoare la problemele concrete cu care acestea se confruntau, administrau tainele bisericii în comunitatea locală (botezau, binecuvântau pâinea şi vinul în ritul euharistic) şi se ocupau cu strângerea ajutoarelor şi transmiterea lor comunităţilor care se aflau în nevoie.

Aceşti profeţi şi învăţători itineranţi erau un mijloc de a menţine o legătură între apostoli şi bisericile primare, realizând o relativă coeziune între biserici, la nivel de învăţătură şi practică. Mişcarea era necesară având în vedere eterogenitatea bisericii creştine primare, precum şi pericolul ereziilor, îndeosebi al ereziei gnostice, cu ramuri diverse, care influenţau puternic unele cercuri existente chiar în sânul comunităţilor creştine.

Despre această categorie a apostolilor, învăţătorilor şi profeţilor aflăm mai multe dintr-o scriere contemporană acestei epistole, mai exact din Didahia sau Învăţătura celor doisprezece apostoli către neamuri, scrisă în jurul anilor 50-60 de un autor necunoscut. În partea a treia a acestei scrieri, se arată că ierarhia bisericească a bisericii primare avea două componente: ierarhia stabilă (formată din episcopi şi diaconi) şi ierarhia itinerantă (formată din apostoli, învăţători şi profeţi). Despre aceştia din urmă aflăm, printre altele, că trebuie să fie primiţi în comunitate şi respectaţi ca Domnul, trebuie să înveţe învăţăturile celor doisprezece apostoli şi să nu încerce să le combată în vreun fel. Ei nu trebuiau să rămână într-un loc mai mult de două zile, iar atunci când plecau nu trebuia să ia cu ei decât pâine. Prin urmare, nu aveau voie să pretindă bani pentru lucrarea lor. Cu toate acestea, Biserica locală era îndemnată să le dea bani, la cererea acestora, atunci când ei solicitau un ajutor pentru a-l duce altor comunităţi, aflate în nevoie. Biserica care îi primea trebuia să-i cerceteze pentru a vedea dacă prin faptele lor dovedeau că trăiesc ceea ce propovăduiesc, deoarece ,,după purtări se va deosebi profetul fals de cel adevărat”. De asemenea, mai aflăm că profeţilor li se îngăduia să rostească rugăciuni la Euharistie, pentru că ei sunt ,,arhiereii credincioşilor”.

Cu privire la străinii şi drumeţii care vizitau bisericile, existau aceeaşi interdicţie de a rămâne mai mult de două sau trei zile în comunitate. Era permisă stabilirea pentru mai mult timp în comunitatea respectivă numai dacă aveau vreo meserie prin care puteau să se întreţină, pentru a nu fi o povară pentru biserică şi a nu încuraja între creştini un model de viaţă trândavă şi fără responsabilităţi.

Revenind la cea de-a treia epistolă, aflăm din cuprinsul ei că problema acestei biserici era tocmai atitudinea ei faţă de fraţii itineranţi, trimişi ai apostolilor, care veneau, „în Numele Lui”, dar şi faţă de străini. Săpând mai adânc în mesajul epistolei, se observă că miza principală a acestei comunităţi era una chiar mai importantă decât aceasta, ea vizând în final negarea autorităţii apostolilor asupra bisericii şi desprinderea ei de sub autoritatea lor.

Ce s-a întâmplat, de fapt? În interiorul comunităţii a apărut un fals conducător, numit Diotref, care îşi exercita abuziv autoritatea şi încerca să taie legăturile acestei comunităţi cu apostolii care o înfiinţaseră. Din versetul 8 al epistolei rezultă că, deşi apostolii au scris anterior Bisericii despre pericolul pe care îl reprezenta separarea de autoritatea acestora, Diotref ignora aceste atenţionări şi nu vroia să ştie de mesajele apostolilor. Mai mult, în versetul 9 al acestei epistole se arată că Diotref îi clevetea şi îi vorbea de rău în cadrul comunităţii pe apostoli (termenul grecesc pus pe seama lui Diotref este unul foarte greu, ,,poneros”, însemnând în greacă vorbe malefice, folosite în scriptură îndeosebi pentru a-l desemna pe cel rău). De asemenea, el nu primea în comunitate pe fraţii care vizitau Biserica, îi împiedeca pe cei ce voiau să-i primească, ba chiar trecuse la represalii împotriva celor care îi primeau pe misionari, dându-i afară din Biserică.

În faţa unui asemenea curent, apostolul Ioan îl îndeamnă pe Gaiu să nu urmeze acest model, ci să urmeze calea adevărului, să facă binele, arătând că cine urmăreşte răul (cu aluzie evidentă la atitudinea lui Diotref) n-a văzut pe Dumnezeu (v.10). A umbla în adevăr, în contextul specific celei de-a treia epistole, înseamnă a respecta autoritatea apostolilor, respect manifestat prin grija pe care trebuie să o aibă Gaiu pentru primirea fraţilor itineranţi şi a străinilor.

Gaiu este îndemnat să se îngrijească de călătoria fraţilor ,,într-un chip vrednic de Dumnezeu”, precizându-se expres că cei care îi vizitează sunt motivaţi în călătoria lor numai de ,,dragostea pentru Numele Lui” şi că au plecat spre comunitatea lor ,,fără să primească ceva de la Neamuri”. Această ultimă expresie este folosită după unii comentatori pentru a desemna autenticitatea creştină a mesajului acestor itineranţi şi pentru a încredinţa comunitatea locală că ei nu aduc cu un mesaj străin, păgân sau gnostic, ştiut fiind faptul că în acea perioadă şi păgânii sau gnosticii foloseau astfel de metode de răspândire a ideilor lor.

În finalul acestei epistole, lui Gaiu i se vorbeşte despre o altă persoană din cadrul comunităţii, pe nume Dimitrie, şi anume despre buna sa mărturie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Astfel, ucenicul este îndemnat să fie atent la modelul şi mărturia lui Dimitrie, care e posibil să fi luat atitudine împotriva lui Diotref şi să fie acum marginalizat de acesta. Este de subliniat faptul că lui Gaiu nu i se sugerează o confruntare directă cu Diotref, aceasta urmând să aibă loc între Ioan şi cel răzvrătit la o viitoare vizită a apostolului în comunitate. Dimpotrivă, soluţia ce pare a o sugera apostolul în finalul epistolei este ignorarea modelului lui Diotref, marginalizarea lui în cadrul comunităţii şi crearea unui model benefic bisericii.

În finalul epistolei, apostolul Ioan rosteşte peste Gaiu şi acea comunitate binecuvântarea păcii, binecuvântare pe care ne-o dorim şi noi. Amin.

Iaşi, 22 iunie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842