Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Exod cap. 10, 11RSS

În capitolele de astăzi din cartea Exodului se continuă relatarea altor două plăgi abătute de Dumnezeu asupra Egiptului, respectiv invazia lăcustelor şi întunericul de trei zile, şi se anticipează cea de-a zecea urgie: moartea întâilor-născuţi.

Reamintim faptul că aceste calamităţi au în iconomia divină, pe de o parte, o dimensiune revelatoare a puterii lui Dumnezeu, iar pe de alta una pedagogică. Astfel, episodul urgiilor nu poate fi privit doar ca o confruntare între poporul egiptean, încăpăţânat în a reţine din motive economice neamul evreiesc în robie şi acesta din urmă, dornic de eliberare. Este de fapt vorba despre o revelare progresivă a puterii lui Dumnezeu, Care se face cunoscut atât poporului ales cât şi celorlalţi; este o confruntare între Cel Care stăpâneşte cu adevărat lumea şi cursul istoriei şi un altul care nu i se spune, uzurpatorul temporar al acestei puteri, întruchipat de faraonul Egiptului. Este, de asemenea, o confruntare, în ochii egiptenilor, între Dumnezeu şi zeii lor, făcuţi acum de ruşine, iar pentru evrei între adevăratul Dumnezeu şi idolii falşi, debutând, am putea zice, epoca purificării de idolatrie.

Pârghiile folosite de Dumnezeu în această dispută sunt până la un punct vizibile doar pentru Moise, Aaron şi apropiaţii lor. Astfel, primele minuni nu impresionează pe faraon şi nici pe cei de la curtea sa, deoarece vrăjitorii Egiptului fac la fel. Este vorba despre primele minuni şi urgii (toiagul, sângele şi broaştele), iar faraonul, scrie Moise, „nu şi-a pus la inimă aceste lucruri” (Ex. 7:23). Însă, următoarele plăgi nu vor mai putea fi reproduse de magii egipteni, dovedindu-se astfel limitele puterii lor şi a zeilor pe care îi slujeau. Este momentul în care raţiunea ar trebui să-l determine pe faraon să se smerească şi să-L recunoască pe Dumnezeu. De asemenea, al doilea element care ar fi putut provoca schimbarea este faptul că Dumnezeu a făcut o deosebire între egipteni şi evrei, plăgile lovind doar în cei dintâi. Poporul evreu locuia în ţinutul Gosen, iar Domnul i-a ocrotit de urgii, arătând astfel intenţiile Sale, legătura Sa cu Moise, Aaaron şi poporul ales.

Revenind la textul de astăzi, se remarcă, ca notă generală, o creştere a tensiunii întregii acţiuni care pregăteşte, prin finalul capitolului 11, venirea plăgii a zecea. Observăm, cu privire la faraon, că tema împietririi inimii este reluată frecvent (10:1, 10:20, 10:27; 11:10). De asemenea, devine din ce în ce mai clară atitudinea acestuia cu privire la Dumnezeu şi la evrei; inima i se împietreşte tot mai mult, pocăinţa adevărată nu se manifestă şi comportamentul duplicitar îi marchează toate dialogurile sale cu Moise. Chiar şi atunci când pare că dă înapoi şi că îşi recunoaşte greşeala (Ex. 10: 16-17), inima lui se dovedeşte a fi vicleană. Foloseşte diverse tertipuri prin care încearcă să facă oferta sa de eliberare ca atractivă pentru evrei (Ex. 10:8, 10:24-26), dar de fapt îi pune pe aceştia în faţa unor alternative inacceptabile. În final, el nu urmăreşte să-şi ţină promisiunile de eliberare făcute evreilor, ci doar să fie scăpat de urgia plăgilor şi, eventual, să mai obţină un termen de amânare. Ca o ironie a sorţii, rezultatul acestor manevre viclene este exact invers. Atitudinea negativă a faraonului şi încăpăţânarea sa îi fac să murmure şi pe slujitorii de la curte, până la un punct favorabili acestuia. Deşi de la începutul istoriei relatată în Cartea Exod, faraonul a umblat cu viclenie, încercând în diverse rânduri să îl discrediteze pe Moise în faţa poporului şi a logofeţilor evrei, sau să creeze disensiuni între bătrânii şi tinerii poporului evreu, intensitatea cu care plaga lăcustelor loveşte Egiptul conduce la scandalizarea slujitorilor Faraonului, care încep să înţeleagă că împietrirea lui Faraon nu are nici o logică şi că, în final, va duce la nimicirea acestei ţări.

Pe de altă parte, cel de-al doilea personaj al acestui „război", Moise, rămâne credincios cuvântului lui Dumnezeu şi comunică hotărârile Lui la curte. Scenele sunt de mare tensiune, confruntarea se apropie de punctul culminant, iar profetul pare ajuns la capătul răbdării („a ieşit de la Faraon aprins de mânie", Ex. 11:8). Este un semn al creşterii intensităţii bătăliei cu faraonul, deoarece Scriptura ni-l descrie pe Moise ca pe un om blând şi smerit („un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului", Num 12:3).

Balanţa înclină tot mai mult spre evrei, deoarece Dumnezeu înduplecă şi poporul egiptean, creând un curent de opinie tot mai favorabil eliberării evreilor. Faraon apare, astfel, discreditat în ochii celor de la curte şi ai poporului său, în timp ce Moise triumfă, prin mâna lui IHWH. Septuaginta surprinde cu exactitate această nuanţă în traducerea versetului 2 al capitolului 10 : ,,...ca să istoriseşti în auzul fiului tău cum I-am jucat pe egipteni...".

Plăgile sunt devastatoare pentru Egipt. Astfel lăcustele „au acoperit toată faţa pământului” şi „n-a mai rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp” (Ex. 10:15). De asemenea, întunericul a provocat paralizia vieţii economice în ţară, deoarece „nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile” (Ex. 10:23). După cum se vede, mânia lui Dumnezeu s-a abătut cu putere asupra egiptenilor, dar, din nou, inima faraonului s-a împietrit şi poporul evreu nu a fost lăsat să plece. Mai mult decât atât, în orbirea sa, faraonul încearcă să rupă orice contact cu Moise, ameninţându-l cu moartea: „în ziua în care te vei arăta înaintea mea vei muri"(Ex 10:28).

Despre plăgi s-a scris mult de către comentatorii patristici. Astfel, pentru Origen, plaga lăcustelor vrea să exprime, prin contrast cu dezordinea ce domnea în ţara Egiptului, ordinea şi coeziunea acestui tip de vieţuitoare, care, potrivit Proverbelor, deşi nu are un rege, porneşte în cete. Se ironizează, în esenţă, chiar firea umană, în permanenţă disensiune şi dezacord cu ea însăşi. Acelaşi autor considera că plaga întunericului semnifică orbirea minţii egiptenilor, ilustrată de modul în care Faraon trece uşor de la o afirmaţie la alta, adesea contrară, fiind aruncat de Dumnezeu în ,,întunericul greu şi palpabil al erorilor".

În concluzie, putem spune că pe parcursul derulării evenimentelor Dumnezeu relevă tot mai clar sensul acestor urgii. Pe de o parte, egiptenii trebuie să primească revelaţia Unicului IHWH (Ex. 9:4), iar evreii trebuie să vadă: ,,ce deosebire face Dumnezeu Egipteni şi Israel” (Ex. 11:7). Ele au, în final, menirea de a învăţa pe evrei despre persoana şi caracterului Domnului.

Iaşi, 14 octombrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527