Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Exod cap. 16, 17RSS

Evenimentele descrise în capitolele 16 şi 17 se petrec la scurt timp după ieşirea evreilor din Egipt. Textul din 16:1 menţionează că poporul ajunge în pustia Sin „a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului". Cele două crize principale prezentate - absenţa hranei (cap. 16) şi a apei (cap. 17) - au apărut, probabil, şi pe fondul epuizării proviziilor pe care poporul le luase atunci când părăsise Egiptul. Se poate spune că această situaţie critică fusese oarecum previzibilă, dar modul în care poporul reacţionează (anticipat deja la ieşirea din Egipt, 14:11, şi în episodul apelor de la Mara, 15:22-27), devine paradigmatic pentru întreaga lor călătorie prin pustie. Confruntat cu o situaţie critică, în loc să ceară în mod direct intervenţia lui Dumnezeu, poporul pune la îndoială întregul plan divin ce a vizat izbăvirea lor şi formarea lor ca naţiune.

Confruntat cu lipsa hranei, poporul cârteşte împotriva celor doi lideri, Moise şi Aron (v. 2), neînţelegând faptul că atitudinea lor este de fapt o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (v. 7). De-a lungul capitolului 16, verbul „a cârti” este repetat de mai multe ori (v. 2, 7, 8, 9, 12), ceea ce sugerează că nu a fost vorba de o izbucnire de moment, ci de o atitudine profundă a poporului. Detaliul temporal menţionat la începutul capitolului 16 devine esenţial, relevând uşurinţa cu care poporul uitase intervenţia lui Dumnezeu în izbăvirea lor din Egipt şi trecerea Mării Roşii. Confruntat cu lipsa hranei, poporul adoptă o atitudine selectivă în ce priveşte memoria istorică, ignorându-şi istoria recentă de popor liber şi idealizându-şi istoria trecută, de popor sclav.

Deşi modul în care poporul se raportează la criză este greşit, Dumnezeu alege să răspundă nevoii de hrană cu care poporul se confrunta, promiţând că le va trimite atât pâine, cât şi carne (v. 6-7). În timp ce miracolul trimiterii prepeliţelor avea să se repete doar o singură dată, un an mai târziu (Num. 11), strângerea manei devine o îndeletnicire de fiecare zi (exceptând sabatul), de-a lungul întregii perioade petrecute în pustie (Ex. 16:35; Iosua 5:12). De remarcat faptul că porunca sabatului precede legământul sinaitic, iar chiar şi atunci când respectarea Sabatului devine explicit o poruncă, ea este ancorată de fapt în ordinea creaţiei (Ex. 20:8-11).

Mana nu acoperea doar nevoia imediată de hrană; modul în care Dumnezeu a ales să-şi hrănească poporul trebuia să întipărească în evrei dependenţa lor totală de Dumnezeu. Toate lucrurile legate de strângerea manei - cantitatea, care trebuia să acopere doar nevoia unei zile, participarea omului (strângerea, măcinatul coptul), inexistenţa manei în ziua de sabat - reprezentau în primul rând o lecţie spirituală, reiterată în fiecare zi. Miracolul manei vorbea despre providenţa lui Dumnezeu şi despre responsabilitatea omului de a-şi conştientiza dependenţa zilnică de Dumnezeu şi de a-şi pune încrederea în El. Dăruind mana, Dumnezeu se foloseşte de nevoia primară de hrană a omului, pentru a se adresa însă planului spiritual al existenţei - „...ca să-l pun la încercare şi să văd dacă va umbla sau nu după legea Mea” (v. 4).

Această dimensiune pedagogică a manei este afirmată mai clar în cartea Deuteronom, atunci când Moise explică modul în care Dumnezeu a lucrat cu poporul Său în pustie - „...ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului...” (8:3); „...să te smerească şi să te încerce” (8:16). Poporul se dovedeşte însă incapabil să privească dincolo de miracol şi de faptul că nevoia lor imediată a fost satisfăcută. Atitudinea evreilor este absolut aceeaşi ulterior, atunci când ei se confruntă cu lipsa apei (cap. 17): cârtire, răzvrătire împotriva lui Moise, incapacitatea de a înţelege că izbucnirea lor era un gest prin care „îl ispiteau pe Domnul” (17:2). Deşi în acel moment al istoriei lor, poporul evreu se dovedeşte incapabil să înţeleagă minunile ca „semne” ale prezenţei lui Dumnezeu, ulterior tradiţia liturgică iudaică recuperează într-un fel această dimensiune şi recunoaşte eşecul generaţiei exodului de „a se încrede în minunile Lui” (Ps. 78:24-25, 32). Într-o „lectură” teologică a istorie exodului, Dumnezeu însuşi este prezentat drept cel care „preface stânca în iaz şi cremenea în izvor de ape” (Ps. 114:8).

Deloc lipsit de importanţă este ecoul pe care aceste evenimente îl au în învăţătura Noului Testament, cu precădere în învăţătura lui Isus. Întregul discurs al Domnului Hristos în Ioan 6 - discurs precedat de semnul înmulţirii pâinilor ce amintea de istoria exodului - este construit pe imaginea „manei", respectiv a pâinii care se coboară din cer (v. Ps. 78:24). Hristos se prezintă pe sine drept „pâinea lui Dumnezeu care se coboară din cer” (Ioan 6:33). Spre deosebire de mană, care nu a putut decât să prelungească o existenţă supusă în final morţii, Hristos este „pâinea din cer” care dă viaţa veşnică. Astfel, această antiteză dintre mana exodului şi Hristos (dintre pâinea vechii creaţii şi Pâinea noii creaţii), devine leitmotif şi imagine de referinţă pe care este construit întregul discurs hristic din Ioan 6 (v. 33, 49-51, 58). La rândul său, Pavel leagă evenimentele descrise în Exodul 16-17 de persoana lui Hristos, identificându-L pe Mântuitorul cu stânca din care a izvorât apa: „...toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” (1 Cor. 10:4). Pe lângă lectura soteriologică şi cristologică a evenimentelor din Exod 16-17, cartea Apocalipsa se foloseşte de aceeaşi imagistică pentru a descrie realitatea eschatologică - „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă...". Într-un mod unic, imaginea manei reuşeşte să vorbească în acelaşi timp despre istoria revelaţiei, despre împărtăşirea ucenicului cu Hristos şi despre viaţa „care va să vină".

Iaşi, 4 noiembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527