Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Imaginea lui Dumnzeu în prima parte a cărţii Exodului (cap. 1-15)RSS

Dumnezeu, după chipul prezentat aici este dumnezeul unui popor născut rob, care mai păstrează doar vag amintirea strămoşilor lui şi a legămîntului Lui cu ei. Dumnezeu care pedepseşte dezlănţuit pe zeii poporului care îl asupreşte pe Israel. Dumnezeul unor sclavi scoşi în mare grabă din mijlocul celei mai înaintate civilizaţii a vremii respective. Dumnezeul trecerii prin mare pentru unii, dumnezeul revărsării munţilor de ape peste alţii. Dumnezeu care trece prin faţa noastră spre pustie cu poporul lui întreg de ne-mulţumiţi şi ne-instruiţi.

Dumnezeu este dumnezeul scoaterii unui Moise din sînul familiei, al poporului lui, al formării lui în şcolile altora, nu ale noastre (în ocurenţă ale evreilor), dumnezeul neîmpărtăşirii spiritului lui justiţiar la 40 de ani, dumnezeul care nu oferă soluţie alternativă la aruncarea lui în exil şi-l lasă să îngrijească pînă la 80 de ani turma de oi a altuia... Dumnezeu care lasă veacul acesta să curgă, pînă cînd Moise să accepte însfîrşit să fie în mod simplu şi necondiţionat, glasul care-L rosteşte, mîna Lui care face semne şi toiagul cu care loveşte.

Dumnezeul acesta care părea atunci că i+a uitat de secole pe evrei este însă nu doar un dumnezeu care revine, ci mai ales un Dumnezeu care previne! Epidemii, calamităţi, o suită întreagă de evenimente cu şansă infimă de apariţie ori explicaţie naturală se succed în această primă parte a Exodului în mare viteză exact în acelaşi loc. Ele sunt (interpretate de noi ca) minuni, semne, acte justiţiare. Dar de fiecare dată este adăugată la minunea faptului în sine şi minunea profeţirii, a pre-zicerii lui, a pre-venirii oamenilor! Minunea aceasta a pre-vestirii va conferi lui Moise poziţia de mare profet, cel prin care va fi dată şi acceptată Legea, prima şi cea mai importantă constituţie a poporului Israel. Iar poziţia aceasta va fi depăşită doar de către Christos!

Dumnezeul lui Moise, dumnezeul care ni se rosteşte de la evrei încoace este prin excelenţă un Dumnezeu în relaţie. El se numeşte dumnezeul legămîntului, dumnezeul părinţilor -- dar spune aceasta copiilor (lor), deci este şi dumnezeul copiilor --, este dumnezeul băieţilor (noştri) întîi-născuţi, dumnezeul familiei, al adunării, al poporului. Chiar mai mult, este Dumnezeul istoriei, fiindcă sumînd, El afirmă despre poporul lui Israel că este (doar) „întîiul Meu născut".

Dumnezeul acesta este dumnezeul întregului, Dumnezeul mîntuirii şi răscupărării noastre holistice, trecînd prin istoria lui Israel, dar este şi dumnezeul detaliului: Dumnezeul lui Miriam care ascunde şi veghează din umbră coşul pe apă, dumnezeul „scoaterii” copilului exact de cine trebuia pentru ca el să supravieţuiască, Domnul care la Paşte examinează fiecare cadru de uşă, dumnezeul care nu admitea nici măcar o greşeală atunci cînd evreul trebuia să aleagă mielul-jertfă.

El este Dumnezeul compasiunii, al auzirii strigătelor celor ce sunt robi, dar şi dumnezeul care pedepseşte pe cei care îi robesc şi îi epuizează fără milă. El ţine atît de mult la ai Lui încît, aproape inexplicabil (pentru unii!), pentru ei este gata să „dea popoare” laoparte din drumul istoriei...

Dumnezeul acesta care se exprimă pe Sine, fie prin prooroc, fie prin Israel, prin istorie, este Dumnezeu care refuză prinderea Sa în definiţii. Dumnezeu care are nume care nu sunt nume: „Eu sunt cel ce sunt”, „Eu voi fi (acolo) fiindcă sunt (acum)", „Eu am fost, cel care sunt". Este dumnezeul pe care nu totdeauna îl înţelegem. Dumnezeul care într-o zi te poate trimite înapoi la ai tăi cu o misiune cît toate zilele (istoriei) de mare, dar care în noaptea următoare vrea să o termine cu tine, aparent din cauza unui amănunt pe care l-ai uitat ori l-ai gestionat prost în familie... Dumnezeu care uneori îţi cere să faci semne pe care şi alţii le pot imita! Este dumnezeul care parcă a tăcut secole în şir pentru ca apoi dintr-o dată să clatine status-quo-ul întregii civilizaţii omeneşti declanşînd explozii de evenimente-minuni. Este dumnezeul drumului pe care-l trasează el de-a dreptul prin Marea Roşie, dar şi dumnezeul drumurilor noastre ocolite, al detururilor lungi şi al tranziţiei aparent nesfîrşite prin pustie. Este dumnezeul care aude strigătele robiei -- dar care îşi poate lua timp să pregătească pentru aceasta un om-răspuns, timp de 80 de ani! --, dar care este interesat să audă şi ce gîndim noi despre faptul că mîine dimineaţă, chiar după Ieşire, nu vom avea ce mînca. Este dumnezeul zilelor noastre nesfîrşite de muncă la faraon, dar şi al anilor noştri de izolare în pustiu. Este dumnezeul sărbătorilor, dumnezeul „călătoriilor” nostre, dar şi al praznicului mîncat uneori pe fugă. Este dumnezeul care a făcut promisiunea că ne va duce în ţara în care curge lapte şi miere, dar şi dumnezeul manei date/luate cu porţia, mană care se topeşte dacă nu te grăbeşti să o strîngi dis-de-dimineaţă.

Dumnezeu care cunoştea şi stăpînea perfect mecanismele de funcţionare a celei mai avansate societăţi -- în care dacă am fi trăit, mulţi dintre noi am fi mărturisit ca evreii odinioară că ar fi fost de preferat să murim acolo -- este dumnezeul care decide să ne evalueze, să ne trimită asemenea elevilor în bancă şi ne testează, predîndu-ne apoi lecţii despre noi înşine în cele mai austere condiţii, (ca) în deşert! Dumnezeu care alternează suficienţa cu lipsurile, apele dulci cu cele amare, este dumnezeul care după epuizări îndelungi cît trei zile de arşiţă ne arată cu degetul spre un simplu lemn zăcînd nefolosit, şi-l face o punte miraculoasă peste problema noastră.

Este acel Dumnezeu pe care niciodată nu poţi spune că îl cunoşti (îndejuns), dar de care, spune Exodul, trebuie negreşit să înveţi să te temi!

Capitolul 15 din Exod incheie prima parte a cărţii şi este o cîntare de laudă la adresa lui Dumnezeu. Ea este ocazionată de trecerea miraculoasă a Mării Roşii de către evrei, dar nu se limiteză doar la aceasta. Cîntarea recapitulează elementele esenţiale prezentate în carte pînă la acest punct. Într-adevăr, versetele 1-3 si 11-12 sunt portrete ale lui Dumnezeu şi ele sunt constituite dintr-o colecţie de trăsături care depăşesc cadrul istoric ori spaţio-temporal al autorului cîntării. Pasajul format din versetele 4-10 precum şi versetul de încheiere (19) constituie o redare în expresie poetică a minunii trecerii Mării Roşii de către evrei şi a distrugerii armatei egiptenilor (după ce capitolul 14 o facuse în formă narativă). Remarcăm aici prezenţa unei suite întregi de însuşiri antropomorfice atribuite lui Dumnezeu: mîna, braţul, dreapta Lui, suflarea nărilor Lui. Ultima secţiune, formată din versetele 13-18 ne apare deosebit de surprinzătoare, prin faptul că profeţeşte ce va urma evenimentului abia petrecut, trecerea Mării Roşii. Nu doar viitorul imediat al evreilor este între-văzut, ca o trecere spre Canaan prin mijlocul popoarelor înfricoşate de ce s-a întîmplat recent cu egiptenii, ci mai ales se precizează obiectivul final acestei istorii a Exodului: aşezarea lui Israel în jurul Templului, în locul promis de Dumnezeu. Expresia „Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci” incheie acest imn adresat Domnului într-un registru atemporal, an-istoric, cu speranţă şi chiar certitudine de perpetuitate şi eternitate.

Iaşi, 28 octombrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854