Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Ioan cap. 10:1-21RSS

Învăţătura Mântuitorului prezentată în prima parte a capitolului 10 din Evanghelia după Ioan este o replică dată învăţătorilor iudei, care, în urma cercetării orbului vindecat în ziua de sabat, au rămas împietriţi în necredinţa lor. În situaţia lor, de învăţători ai poporului, considerau că trebuie să adopte măsuri urgente împotriva celor ce credeau că Isus este Hristosul, mergând până la excluderea din sinagogă.

Isus le-a vorbit prin parabola păstorului care intră pe uşă în staulul oilor, prezentând contrastul între două tipuri de învăţători care păstoresc turma poporului lui Dumnezeu. Un tip de învăţător este cel care îşi face lucrarea în lumina Scripturilor, a profeţiilor, alegând să fie model de trăire pentru popor. Scripturile sunt prezentate ca o uşă care autentifică pe cel ce intră prin ele pentru a-Şi păstori poporul. În final, Isus afirmă cu privire la Sine că El este păstorul cel bun, care caută nu binele Lui, ci binele celor păstoriţi. În schimb, învăţătorul care nu înţelege Scripturile, care nu caută să le împlinească şi care nu iubeşte poporul este prezentat prin imaginea hoţului şi a tâlharului care urmăreşte doar binele propriu şi ajunge să folosească chiar violenţa împotriva celor care nu cred cum li se impune. Interpretând întreaga imagine ca parabolă, putem asocia deschiderea uşii cu lucrarea Duhului Sfânt, care este interpretul Scripturilor şi care ne ajută să le înţelegem. Asemănarea Scripturilor cu uşa prin care Isus intră la ai Săi este o imagine folositoare pentru creştini, prin care aceştia pot înţelege că Scripturile interpretate în lumina Duhului Sfânt îi menţin aproape de Sfânta Treime. Oile care recunosc glasul păstorului şi nu merg după străini sunt foarte bine exemplificate de orbul care a fost vindecat şi care a confruntat necredinţa iudeilor în Cel „temător de Dumnezeu” şi pe care Dumnezeu „îl ascultă” (Ioan 9:31).

După expunerea parabolei, Isus se identifică cu elemente din ea, continuând seria afirmaţiilor „Eu sunt” cu „Eu sunt Uşa” şi „Eu sunt Păstorul cel bun”. Învăţătura lui Isus este radicală, El prezentându-se pe Sine drept singura soluţie pentru mântuirea omului. Prin lucrarea Sa, Isus este Cel care a restaurat umanitatea afectată de păcatul neascultării adamice. El, singurul fără de păcat, a unit în persoana Sa, firea dumnezeiască cu firea umană restaurată, făcând posibilă, prin credinţa în El, restaurarea fiinţelor umane. Afirmând că este Păstorul cel Bun, Isus se prezintă ca o împlinire a profeţiilor mesianice în care Dumnezeu afirmă că va păstori El însuşi poporul Său (Ezechiel 34:11-17). Învăţătorii poporului, pentru care Isus era o persoană extrem de incomodă, neintrând în tiparele legalismului lor, sunt descrişi în Ezechiel 34:2-4 „Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncaţi grăsimea, vă  îmbrăcaţi cu lâna, tăiaţi ce e gras, dar nu paşteţi oile. Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi  înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime!”. Păstorul plătit nu urmăreşte decât câştigul personal şi renunţă foarte uşor la oile sale. Cel care iubeşte oile caută binele lor şi le păzeşte cu preţul vieţii. Isus prezintă o relaţie deosebită între El şi cei cel Îl urmează, asemănătoare cu cea din Sfânta Treime. El cheamă la o credinţă bazată pe o relaţie personală cu Dumnezeu, nu la o relaţie legalistă, strict contractuală, în care fiecare parte îşi urmăreşte propriul interes.

În v. 16 Isus profeţeşte despre faptul că lucrarea Sa este universală şi ea se va continua prin activitatea de misiune a Bisericii. În v. 17-18 Isus ni se prezintă în dumnezeirea Sa, drept Cel care îşi dă singur viaţa şi singur o ia înapoi, împlinind astfel porunca Tatălui.

Hristos ca Păstorul cel Bun trebuie privit ca paradigmă al oricărui păstor al Bisericii. Biserica nu poate fiinţa fără lucrarea de păstorire din mijlocul ei. În primul rând, trebuie subliniată importanţa comuniunii, a unei relaţii speciale dintre păstor şi turmă, care duce la cunoaştere personală. Păstorul autentic nu doar va preda învăţătură, ci va fi martor viu al învăţăturii. Transmiterea învăţăturii nu se face doar la nivel conceptual, ci şi printr-o relaţie personală, pentru observarea aplicării învăţăturii. Crizele în istoria Bisericii apar atunci când învăţătorii predau doar doctrine, dar nu întrupează învăţătura pe care o dau şi le lipseşte o trăire spirituală autentică.

Întreg mesajul din această parte a evangheliei subliniază problema autenticităţii învăţătorilor. A nu merge pe urmele unui învăţător autentic înseamnă rătăcire, şi în final, moarte. Autenticitatea spirituală ridică două probleme majore: cea a recunoaşterii autenticităţii şi cea a ajungerii la autenticitate. Problemele nu sunt deloc simple, aşa cum se observă şi în evanghelie.

În privinţa recunoaşterii învăţătorilor autentici, Isus ne învaţă să îi deosebim în primul rând după roada pe care o aduc. Oricât de lăuntrică ar fi viaţa de credinţă, harul prezent în ea nu va fi mut. Pavel vorbind despre sine în 2 Cor 11: 23, spune: „Sunt ei slujitori ai lui Hristos? - vorbesc ca un ieşit din minţi - eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte!”. Apoi, deosebirea poate fi făcută prin observarea raportării la discipoli. Un om al lui Dumnezeu a afirmat cândva: „Niciodată când vrei să înveţi pe cineva să nu vii ca învăţător, ci ca slujitor.” Autoritatea nu se impune prin instituţie, ci se câştigă prin slujire. În al treilea rând viaţa duhovnicească autentică derivă din relaţia cu Sfânta Treime. Isus îşi apără autenticitatea promovând relaţia Lui deosebită cu Tatăl. Toţi oamenii lui Dumnezeu au arătat o relaţie vie cu Persoanele Sfintei Treimi. Dacă experţii în artă petrec foarte mult timp studiind originalele, pentru a deosebi apoi copiile, tot astfel şi creştinii care vor studia atent vieţile oamenilor lui Dumnezeu vor ajunge să deosebească pe învăţătorii autentici de ceilalţi. Învăţătorii creştini trebuie să depăşească condiţia celui ce doar predă pentru a o îmbrăca pe cea a martorului, martor prin cuvânt şi prin viaţă.

Cea de a doua problemă  ridicată, cea a ajungerii fiecărui creştin la o stare de autenticitate, este dificilă datorită preţului care trebuie plătit de cel care este original şi care trăieşte condiţia omului liber pentru că devine incomod şi straniu. Devenirii întru autenticitate îi este preferată ascunderea în spatele autorităţii altora.  Ajutorul învăţătorului este colosal. Falsul învăţător va dori să fie copiat, imitat, cel autentic va duce la descoperirea propriei personalităţi a discipolului. Cel care nu trăieşte o viaţă duhovnicească autentică este condamnat la o viaţă amorţită, fără sevă, la confuzie permanentă, nereuşind să discearnă lucrarea lui Dumnezeu în propria sa viaţă.

Harul lui Dumnezeu lucrează  în cei care se roagă şi au mereu o atitudine de pocăinţă, preschimbându-i „din slavă în slavă”. Prin credinţa în Hristos, care a dus firea umană restaurată la dreapta Tatălui, creştinul este scos dintr-o existenţă individualistă şi aşezat, ca persoană, în relaţie cu Sfânta Treime.

Iaşi, 14 februarie 2010

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854