Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Ioan cap. 5:1-30RSS

În textul supus analizei se identifică uşor trei secţiuni. Prima parte prezintă narativ o minune săvârşită de Isus la Ierusalim (5:1-9). A doua secţiune este un dialog al lui Isus cu iudeii pe tema Sabatului (5:9-18). Ultima parte este un alt discurs clarificator al lui Isus despre sine şi lucrarea sa, ca dădător al vieţii şi judecător (5:19-30).

Aşa cum ne aşteptăm, între minunea realizată de Isus şi cele două discursuri există o legătură. La ap. Ioan, minunea are valoare de semn şi este provocatoare. Naraţiunea minunii este simplă. Isus vede mulţimea bolnavilor care stătea la scăldătoarea de la Poarta Oilor cu un scop anume. Evanghelia precizează că la acea scăldătoare evreii beneficiau în mod constant de minunea prezenţei unui înger a lui Dumnezeu care făcea un semn în apa scăldătorii şi după acest semn oricine ar fi intrat în apă se vindeca. Deşi Evanghelia nu explică sensul acestei iconomii divine, ne putem întreba asupra sensului ei (reclamă vigilenţa bolnavilor, răbdarea aşteptării, graba sau promptitudinea în faţa semnului divin pentru a fi primul în apă, un soi de concurenţă, care se dovedeşte a fi chiar neloială?). În mulţimea bolnavilor Isus identifică un bărbat de 38 de ani, care era bolnav de multă vreme şi pe care îl întreabă dacă vrea să se vindece. Întrebarea nu este lipsită de sens, pentru că răspunsul bolnavului este legat de iconomia divină asupra apei de la această scăldătoare. Răspunsul bolnavului ne sugerează ideea că avem de a face cu un tip al neputinţei, al omului fără speranţă, care nu poate face nimic pentru sine ca să fie vindecat, chiar dacă minunea se petrece sub ochii lui, pentru că întotdeauna va exista un altul care să beneficieze de vindecare înaintea lui. Întrebarea lui Isus are darul să identifice tocmai această neputinţă şi lipsa de speranţă, care este un tip al omului aflat în păcat. Naraţiunea se încheie cu porunca lui Isus care îi spune: „scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”! Evanghelia precizează că omul s-a făcut sănătos pe moment, s-a ridicat, şi-a luat patul şi umbla prin mulţime. Relaţia dintre această pericopă şi secţiunea următoare este sugerată în text de prezentarea unui detaliu: „ziua aceea era o zi de Sabat”.

Minunea realizată de Isus nu rezonează doar cu neputinţa omului, ci şi cu sistemul religios iudaic. Isus face minunea într-o zi de Sabat, o zi specială pentru Israel, o zi care a fost lăsată ca un semn pentru acest popor în mijlocul neamurilor. Funcţia de semn a Sabatului s-a pierdut însă în Israel, ea devenind o zi de odihnă supusă unor canoane dintre cele mai absurde sau ridicole. Potrivit regulilor religioase stabilite de ierarhii religioşi, poporul trebuia să se abţină de la orice fel de muncă, fără nici o distincţie. Deşi excepţiile de la regulă erau multe, acestea erau stabilite tot prin decret religios, fără a lăsa omului posibilitatea identificării acestora în viaţa de zi cu zi, aşa cum însuşi Mântuitorul o arată în repetate rânduri. În mod cert, faptul că Isus l-a pus pe cel vindecat să îşi ia patul şi să umble, avea să atragă atenţia iudeilor. Dar nu putem spune că Isus a dorit să se folosească de acest om ca să provoace scandal. Mai degrabă, ridicarea patului şi umblarea cu acesta este un semn al vindecării, al puterii de viaţă şi de libertate a celui vindecat asupra poverii sale. Interogat de iudei, cel vindecat se apără spunând că el îşi duce patul într-o zi de Sabat, în ciuda regulii religioase, la porunca celui care l-a vindecat. Este interesant de observat în răspunsul omului vindecat că el nu cunoştea identitatea vindecătorului, însă ascultarea sa se baza pe faptul incontestabil al vindecării. Ridicolul ipocriziei în care se aflau liderii religioşi se arată în tocmai faptul că nu minunea îi intrigă, ci doar faptul că cel vindecat călca una dintre poruncile lor cu privire la Sabat, fie acesta şi un gest care să arate eliberarea de sub povoara păcatului şi a bolii. În contrast cu condamnarea pe care i-au adus-o iudeii celui vindecat, Isus îi spune „să nu mai păcătuieşti de aici înainte, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”. Această scurtă menţiune a Mântuitorului ne indică faptul că acel om ajunsese în acea stare de boală în urma unor păcate, iar eliberarea impune această schimbare în viaţa lui. Însă, un alt contrast se poate identifica aici, cel cu privire la modul de înţelegere a realităţii păcatului. Iudeii vedeau păcatul în încălcarea regulilor religioase, cele mai multe dintre ele fiind reguli stabilite de oameni de-a lungul vremii. Isus vede în păcat ceva mult mai profund, care distruge omul, care îl face să fie rob, neputincios, fără speranţă. Lucrul mai rău care i se poate întâmpla omului din pricina păcatului nu este o boală mai severă, ci a rămâne sub judecata lui Dumnezeu, a nu avea parte de viaţa eternă (conform cu 5:19-30).

În urma minunii, cel judecat de iudei este Isus, iar sentinţa hotărâtă de aceştia este moartea. La o asemenea situaţie, Isus răspunde printr-o sintagmă care pare dificil de înţeles. Isus spune: „Tatăl meu lucrează până acum; şi eu de asemenea lucrez”. O asemenea formulare trebuie înţeleasă în contextul acuzei adusă de iudei cu privire la călcarea Sabatului. Isus pare să spună (contrar înţelegerii iudaice conform căreia Dumnezeu ţine Sabatul şi că lucrarea lui s-a încheiat în ziua a şasea) că Dumnezeu lucrează şi că este vorba de un alt tip de operă decât cea menţionată în Geneza. Iconomia lui Dumnezeu este acum aceea de salvare a omului din păcat şi moarte, de mântuire a întregii creaţii care a căzut sub blestem. La această operă, pe lângă lucrarea Tatălui din vechime până acum, trebuie văzută şi lucrarea Fiului. Comentariul Evangheliei din v. 18 atestă că din această afirmaţie a lui Isus iudeii au înţeles bine, anume că el se făcea pe sine una cu Dumnezeu (prin faptul că se numea pe sine Fiul lui Dumnezeu şi prin aceea că se considera partener cu Tatăl la lucrarea lui), întărind astfel în ochii lor sentinţa de moarte cu un alt păcat, cel al blasfemiei.

Ultima secţiune a textului analizat reprezintă o replică a lui Isus care are darul să clarifice lucrurile. Isus începe prin a explica ce înseamnă că el este deopotrivă cu Dumnezeu, dând o replică la concepţia iudaică despre fiinţa divină. Isus începe prin a spune că Tatăl şi Fiul sunt într-o relaţie de totală unitate şi dependenţă în fiinţa şi lucrarea lor. Această expresie „nu poate face nimic de la sine” are darul să indice modelul de existenţă a lui Dumnezeu care este modelul unei relaţii de iubire dintre două persoane, un Tată şi un Fiu. Textul nu indică în Fiul o fiinţă neputincioasă, independentă ori una mimetică, care face ceva la comandă sau imitând. Versetul 21 este clarificator în această privinţă: unitatea de fiinţă şi lucrare a Tatălui cu Fiul nu înseamnă uniformitate, ci libertate şi capacitate intrinsecă, personală a fiecăruia de a acţiona, cu aceeaşi demnitate divină. Minunea realizată de Isus atestă că opera lui este aceeaşi cu a Tatălui, adică de a da viaţă omului care se află în robia păcatului, în moarte şi că se realizează de pe aceeaşi poziţie de demnitate divină. Această idee a egalei demnităţi a Fiului cu Tatăl este precizată în v. 23 prin egala cinstire şi slavă care se aduce Fiului, ca şi Tatălui, din opera de mântuire. Această cinstire se realizează prin recunoaşterea demnităţii divine a Fiului şi a lucrării sale care este una cu a Tatălui. Ca o replică adresată direct iudeilor, Isus menţionează că „cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl”, care s-ar putea traduce cu ideea că cine îl respinge pe Fiul îl respinge şi pe Tatăl. Pe lângă opera de mântuire, textul face trimitere şi la dimensiunea escatologică şi la judecata lui Dumnezeu. În v. 22 ni se precizează că această lucrare de judecată este dată Fiului, tocmai pentru că el este cel care a venit să îl descopere pe Tatăl şi pentru că s-a făcut pe sine Fiu al omului (v. 27).

Specificul Evangheliei după Ioan se poate observa foarte bine în această ultimă secţiune a textului prin modul în care sunt prezentate implicaţiile credinţei în adevărata identitate a lui Isus. Astfel, pentru cel care crede şi ascultă de cuvintele Mântuitorului, viaţa veşnică începe de acum, este prezentă în viaţa credinciosului în istorie (v. 24), nu este doar o realitate viitoare care prin distanţă poate fi pierdută din orizont, poate fi idealizată sau resemnificată. De asemenea, cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, de aceeaşi demnitate cu Tatăl, care lucrează împreună cu el spre acelaşi scop, iese de sub sentinţa judecăţii şi trece în eonul vieţii eterne. Această escatologie prezentă este un specific al Evangheliei a IV-a şi indică eficienţa lucrării lui Dumnezeu în istorie, dar şi responsabilitatea celor care aud Evanghelia. Apelând la o formulă iudaică liturgică („Amin, Amin”) pentru a întări mesajul său, Isus vorbeşte despre o înviere a celor morţi (adică a celor păcătoşi) încă de pe acum, la ascultarea glasului Fiului lui Dumnezeu, ca o replică în istorie la învierea de obşte care se va realiza la finele istoriei. Această minune a învierii este posibilă deoarece Fiul are viaţa în Sine (v. 26) şi o dă omului care crede. Accentul pe prezent, pe vocea Fiului care răsună în lume este accentul pe opera de salvare a omenirii, pe dorinţa lui Dumnezeu de a salva omul aflat în neputinţă, fără nici o şansă în faţa morţii, aşa cum o arată tipul slăbănogului de la scăldătoare. Oferta de salvare vine din partea lui Dumnezeu, nu este efortul sau căutarea omului şi vizează prezentul. Vocea Fiului se aude în istorie, ca şi la scăldătoarea de la Poarta Oilor, anunţând aceeaşi întrebare: „vrei să te vindeci, vrei să te mântui, vrei să învii la o viaţă nouă?” Dimensiunea judecăţii, ca şi cea a învierii, este adusă şi ea în prezent pentru a arăta implicaţiile răspunsului sau refuzului omului la oferta Fiului lui Dumnezeu. Cine crede în Fiul nu mai vine la judecată, învierea de obşte îl duce la viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cine nu crede în Fiul este deja judecat, iar învierea îl va duce în tabăra celor judecaţi. Textul se încheie printr-o revenire la relaţia Tatălui cu Fiul şi pune din nou accentul pe unitatea de voinţă şi lucrare a celor două persoane divine. Opera Fiului este şi a Tatălui, concordă cu voinţa lui. De aceea, judecata Fiului este dreaptă, ea concordă cu voia Tatălui de a avea câţi mai mulţi fii, oameni care îl primesc pe Fiul său şi viaţa pe care acesta o oferă lumii.

Una dintre aplicaţiile posibile ale acestui text este legată de cinstirea Fiului, aşa cum este cinstit şi Tatăl. Aceasta este o temă pe care Isus o pune sistemului religios iudaic şi rămâne valabilă şi pentru Biserică. În mod clar, cinstirea Fiului este legată de modul în care credincioşii se raportează la lucrarea acestuia în lume şi de modul în care ei înşişi, ca fii a înfierii, îl cinstesc pe Tatăl.

Iaşi, 22 noiembrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854