Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Isus Cristos ca lumină, mijlocitor şi jertfă de ispăşire (1 Ioan 1:5-2:6)RSS

Pasajul care ne stă astăzi în faţă începe cu una dintre afirmaţiile tranşante ale acestei epistole, un adevăr fundamental şi în acelaşi timp o metaforă des întâlnită în teologia ioaneică, care rezumă conţinutul învăţăturii creştine despre Dumnezeu, şi anume acela că ,,Dumnezeu este lumină” şi ,,în El nu este întuneric”.

Această idee despre Dumnezeu vine din gândirea iudaică, exemplificată în primul capitol al Genezei (Gen. 1:2-5) şi mai apoi în Psalmi (Ps. 36: 9). Apostolul Ioan o preia în evanghelia sa (Ioan 1:4-9; 8:12-14; 12:42-47; 17: 8-24 etc.) şi accentuează pe faptul că nu este vorba de o lumină fizică, ci de o caracteristică proprie prin excelenţă modului de a fi a lui Dumnezeu. Lumina este revelată lumii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi, în raport cu ea, aceasta se descoperă pe sine ca fiind creaţia mâinilor lui Dumnezeu, destinată de El spre mântuire din păcat şi spre devenire întru viaţă veşnică.

Mai menţionăm aici că în patristică această idee a luminii a fost tălmăcită ca trimiţând la intenţionalitatea spre comuniune care există în mod deplin în fiecare dintre Persoanele Sfintei Treimi, fiecare Persoană manifestându-se în mod deplin spre celelalte două, în acelaşi timp Chip şi Slavă a Celeilalte. S-a arătat aici că şi în plan fizic lumina împlineşte acest rol de a pune în relief lucrurile şi persoanele din jur şi de a susţine viaţa acestora.

În acelaşi timp, acest mod de a fi al lui Dumnezeu a fost planificat de El încă din veşnicie, ca să fie împărtăşit omului şi prin om întregii creaţii. Aceasta reclamă din partea lumii un anumit tip de raportare, o conformare a acesteia la lumină, stare care este numită în epistolă ,,umblare în lumină”.

Fiul lui Dumnezeu este Lumina lumii în sensul trimiterii omului la demnitatea sa originară şi la destinaţia sa finală în planul lui Dumnezeu, acela de a fi asemenea lui Dumnezeu şi de a fi în El, într-o comuniune supremă de Persoane.

În acelaşi timp, încă din primul capitol al Genezei, se vorbeşte despre apariţia unui întuneric în creaţie, ca refuz al fiinţelor conştiente de a primi acest mod de viaţă divină. Despre acest întuneric se spune încă de la început că a fost despărţit de lumină de către însuşi Dumnezeu, această acţiune chemând omul la reflecţie şi responsabilitate în a discerne între cele două moduri de a fi, în lumină sau în întuneric, şi de a alege calea corectă de cunoaştere a lui Dumnezeu.

Dacă la începutul primului capitol din această epistolă apostolul Ioan scrie despre koinonia în lumina lui Dumnezeu, în partea a doua el atinge problema păcatului. Omul este chemat la părtăşie, la alegerea luminii ca mod de viaţă, realitate care presupune îndepărtarea de păcat şi păzirea poruncilor divine. Ioan îndeamnă la căutarea dragostei desăvârşite în Dumnezeu, ca mijloc de intrare şi rămânere în această părtăşie şi face din porunca iubirii scopul cel mai înalt al vieţii creştine, exemplificat prin aceea că fiecare „trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan, 2:6).

În aceste versete, viziunea lui Ioan este elaborată antitetic, radical. Pe de o parte avem lumina cu corolarul ei, adevărul, iar de partea cealaltă se află întunericul şi păcatul. Mesajul se adresează unor creştini care au uitat că sunt chemaţi să discearnă adevărul şi să despartă întunericul de lumină, influenţaţi fiind de ereziile gnostice. Toată această gândire, căreia apostolul i s-a împotrivit cu înverşunare, îşi avea rădăcinile în filosofică greacă. În baza distincţiei insurmontabile dintre materie şi spirit, dintre corpul omenesc şi suflet, reflecţia gnostică nega existenţa păcatului, valoarea realităţii sensibile şi a trupului ca opere ale lui Dumnezeu.

Situarea în lumină este, aşa cum s-a arătat, imperativul major al vieţii creştine. Însă apostolul este conştient atât de dificultatea şi înălţimea acestei chemări cât şi de slăbiciunea naturii umane. Creştinul este ameninţat în permanenţă de păcat, de „căderea” din lumină, de umblarea în întuneric şi minciună. De aceea, spune Ioan, dacă „cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit” (1 Ioan, 2:1), iar „sângele lui Isus Cristos [...] ne curăţeşte de orice păcat”. Apostolul arată aici două dimensiuni ale lucrării Mântuitorului, nedespărţite una de cealaltă. El este, în acelaşi timp, Paracletul, apărătorul neprihănirii, dar şi „jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre”. Astfel, creştinului i se dă o soluţie, aceea de a se situa iarăşi în lumină prin mărturisirea păcatelor şi apelul la Cristos, în calitatea Sa de apărător al cauzei mântuirii oamenilor în faţa Tatălui Însuşi. De asemenea, rămânerea în lumină se realizează tot prin raportare la Cristos, şi anume la modul său de vieţuire pământească. Mântuitorul ca învăţător, ca exemplu personal, ca jertfă şi mijlocitor este în viziunea ioaneică reperul fundamental al luminii.

Dar ce înseamnă faptul că Isus este mijlocitor şi jertfă? În Evanghelia după Ioan, Isus mijloceşte pentru ucenici. El cere Tatălui ca aceştia să nu fie luaţi din lume, ci să fie sfinţiţi prin unitatea lor în lumină şi adevăr şi să fie păziţi de cel rău. La mijlocirea cristică face referire Pavel, când afirmă că „El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Rom, 8:34). Însă tema este dezvoltată pe larg în Epistola către Evrei. Isus este înfăţişat aici ca Mare Preot (Evrei 5:5-6), care are milă de slăbiciunile noastre, ca unul care a fost ispitit fără a cădea în păcat şi care a primit de la Tatăl slava mijlocirii veşnice pentru omenirea păcătoasă. El s-a adus pe Sine Însuşi ca jertfă mântuitoare o dată pentru totdeauna (Evrei 9:28) şi apoi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 10:12).

Prin jertfa Fiului, Dumnezeu şi-a arătat marea Sa iubire faţă de oameni. Cristos a îmbrăcat firea umană şi şi-a asumat consecinţele acestei coborâri până la starea de rob, dar fără păcat. Ascultarea Sa a fost desăvârşită, până la moarte. În acest sens, El s-a golit de Sine Însuşi şi s-a oferit ca jertfă expiatoare pentru întreaga omenire căzută.

Jertfa lui Cristos presupune, aşadar, ispăşire şi răscumpărare. Dar ea are în vedere şi restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea naturii umane. Întruparea Fiului a făcut posibilă această transformare a omului, însănătoşirea firii umane îmbolnăvite de păcat. Omul este întors de la egoismul în care l-a târât păcatul, de la înstrăinarea cauzată de întuneric, spre dragostea dumnezeiască. Astfel, prin jertfa Sa, Cristos conduce omul la comuniunea cu Tatăl, la koinonia luminii, cum spune Ioan şi, prin mărturisirea şi iertarea păcatelor, garantează rămânerea sa acolo.

Iaşi, 23 martie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527