Română


Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Isus – Pâinea vieţii (Ioan cap. 6:22–59)RSS

Dialogul lui Isus cu iudeii, în care El se prezintă drept Pâinea vieţii, are loc imediat după săvârşirea a două minuni de către Isus: înmulţirea pâinilor şi umblarea pe mare. Discursul lui Isus a fost unul foarte provocator, generând nu doar protestul iudeilor, dar şi faptul că unii ucenici L-au părăsit. Dacă în cazul minunii înmulţirii pâinilor poporul a acceptat o primă lecţie oferită de Isus - aceea că El poate răspunde nevoilor imediate ale omului, discursul despre hrana spirituală necesară vieţii veşnice nu mai este receptat la fel de uşor. Poporul s-a arătat încântat că Isus le-a rezolvat o problemă curentă, materială, însă mesajul Celui ce le-a oferit pâine nu a născut credinţa că El poate oferi şi pâinea vieţii.

În pasajul de faţă pot fi identificate şase secţiuni. Într-o primă parte este prezentat poporul care îl caută pe Isus (v. 22-25). Urmează o secţiune în care „norodul” acceptă provocarea lui Isus, că ei au şi nevoi spirituale, nu doar materiale (v. 26-28). Clarificarea făcută de Isus că mesajul Său vizează atât nevoile spirituale curente, cât şi veacul viitor, trezeşte dorinţa de a primi în continuare semne pentru a fi acceptat (v. 29-40). Textul continuă prin prezentarea a două secţiuni în care Isus afirmă că aceia care nu cred în El, nu cred nici în Tatăl care L-a trimis (v. 41-46) şi că în comparaţie cu mana care nu a oferit nemurire, El este pâinea pentru viaţa veşnică (v. 47-50). În ultima parte a textului ni se prezintă un mesaj respins de popor, şi anume că actul credinţei în Isus fiind pâinea care vine din cer trebuie urmat de gestul mâncării acestei pâini (v. 51-58).

De-a lungul acestui text, Ioan ne prezintă mai multe teme pentru meditaţie, unele dintre ele regăsindu-se încă din primele cinci capitole ale cărţii. Tema principală, care aici subordonează toate celelalte teme, este aceea că Isus este pâinea vieţii (v. 35, 48, 51 şi 55). Isus se prezintă pe Sine drept pâinea pe care Dumnezeu o oferă lunii pentru a da viaţă. În plan material, nevoia de pâine este permanentă, nu temporară. Dincolo de viaţa trupului, care are un sfârşit biologic, trebuie identificată şi viaţa spirituală, viaţă pe care o poate întreţine şi dezvolta doar Isus, Cel trimis de Tatăl. Dependenţa de această Pâine a vieţii este totală; ea este dată de Dumnezeu pentru întreaga lume, nu doar pentru poporul iudeu. Faţă de celelalte discursuri din evanghelie - în care Isus afirmă despre Sine că El este apa vieţii, păstorul cel bun, uşa oilor, lumina lumii, învierea şi viaţa, texte în care credinţa în El este suficientă pentru a primi darurile Lui - în capitolul 6 apare o schimbare de registru, credinţa în El trebuind urmată de hrănirea cu El, cu trupul şi sângele Său (v. 56). Dacă pentru trăirea în trup nu este îndeajuns credinţa în faptul că pâinea este o hrană pentru întreţinerea vieţii, ci este necesară consumarea pâinii, acelaşi lucru se poate spune şi despre Pâinea din cer oferită de Dumnezeu.

Pentru mulţi comentatori biblici, textul din Ioan 6 pregăteşte instituirea euharistiei, care va fi permanent actualizată în viaţa bisericii. Cine se hrăneşte cu euharistia are viaţă în el şi va fi înviat de Isus, Care este viaţa însăşi. La fel ca şi în cazul primei sărbători pascale, când actul ungerii cu sânge a uşilor a fost completat de cel al mâncării mielului, în euharistie, actul credinţei în jertfa Mântuitorului este urmat de hrănirea cu trupul şi sângele Său. De altfel, la reacţia iudeilor care nu înţeleg cum ar putea să mănânce trupul Lui (v. 52), Isus nu face decât să accentueze dimensiunea pur materială a actului mâncării.

Subiectul semnelor este de asemenea prezent în textul de faţă. Deşi au fost martori la numeroase semne şi minuni şi aveau proaspăt în minte minunea înmulţirii pâinilor, la cerinţa lui Isus de a crede în El, este cerut alt semn, comparabil cu cel al manei din vremea lui Moise (v. 30-31). Practica cererii de semne este prezentă în Vechiul Testament, unde oamenii care primeau mesaje de la Dumnezeu, cereau şi semne ca să fie încredinţaţi că mesajul este autentic. Problema contemporanilor lui Isus a fost aceea că, deşi au avut semnele, tot nu au crezut în El. Dumnezeu nu a dat adevărata pâine prin Moise, ci o dă prin Isus (v. 32, 49, 58). Destinatarii manei din pustie au beneficiat de o mâncare doar pentru trup, la fel ca şi martorii minunii înmulţirii pâinilor şi peştilor. Asemenea celor din vechime, cei prezenţi nu cred că Dumnezeu se află în spatele minunii şi nu primesc viaţa veşnică oferită de El. Dialogul din v. 32-35 seamănă cu cel avut cu femeia samariteancă (cap. 4). Însă rezultatul este complet diferit: în timp ce samaritenii au crezut, cei de aici - deşi părtaşi unei minuni - nu cred (v. 36).

Merită menţionată şi prezenţa în discursul lui Isus a sintagmei „Eu sunt” în v. 35, 48, 51; această expresie oglindeşte Numele prin care Dumnezeu S-a descoperit lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”. Ideea Dumnezeirii lui Isus este reflectată şi de promisiunea Sa că îi va învia în ziua de apoi pe cei ce cred în El (v. 39, 40, 44, 54).

Astăzi, creştinii pot cădea în aceeaşi capcană, căutându-L pe Dumnezeu doar pentru nevoile materiale. Cel credincios trebuie să se împotrivească tentaţiei de a dezvolta o relaţie pur contractuală cu Dumnezeu, lipsă de elementul comuniunii, al încrederii şi al dependenţei totale faţă de Dumnezeu. Credinţa autentică în Isus duce la o identificare a credinciosului cu Mântuitorul, aşa cum comuniunea cu pâinea devine viaţa celui care o mănâncă.

Deşi iudeii se mirau de limbajul folosit de Isus, exprimarea nevoii cunoaşterii lui Dumnezeu este văzută de multe ori în Vechiul Testament prin imaginile actului mâncării. Cu precădere în psalmi, tânjirea după Dumnezeu este prezentată ca o sete şi foame a sufletului, iar prezenţa Lui este descrisă ca preţuind mai mult decât viaţa (Ps. 42:1-2, Ps. 63:1-5, Ps. 34:8, Ps. 119:103).

Iaşi, 13 decembrie 2009


Anunţuri