Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Koinonia – 1 Ioan 1:1-4RSS

Conceptul de comuniune (koinonia) este dezvoltat de ap. Ioan atât pentru a răspunde ereziei gnostice care influenţa biserica în vremea sa, dar mai ales ca un concept distinct al gândirii sale teologice trinitare. Pentru Ioan, viaţa veşnică este viaţa în comuniune cu Dumnezeu. Acest mod de viaţă este revelat de Dumnezeu însuşi ca o permanentă relaţie personală de iubire şi dăruire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pentru a se departaja de gândirea gnostică, care aluneca destul de fin spre alte idei cu privire la fiinţa lui Dumnezeu, Ioan aduce în centru revelaţia întrupării Fiului, revelaţie care ancorează adevărul despre viaţa veşnică la care suntem chemaţi.

1. Context. Influenţele gnostice

Apostolul Ioan scrie această epistolă unei comunităţi puternic influenţate de învăţătura gnostică. Această erezie era o mixtură de filosofie greacă şi idei creştine. Gnosticii operau cu un dualism ontologic specific gândirii platonice şi neoplatonice potrivit căreia realitatea fizică este inferioară celei spirituale, inteligibile. Pentru ei, adevărata realitate este cea a ideilor, lumea materială fiind un accident. În consecinţă, gnosticii desconsiderau trupul şi tot ce depinde de trup (docetism). Pentru eretici, întruparea Fiului n-a fost reală. Ei fac distincţie între omul Isus şi Logosul divin: Logosul doar l-ar fi însoţit şi împuternicit pe Isus pe pământ. De asemenea, gnosticii consideră că, la patimile lui Isus, Logosul l-ar fi părăsit, iar moartea şi suferinţele ar fi fost îndurate doar de om.

Gnosticii relativizau realitatea păcatului. Pentru ei, tot ceea ce este săvârşit cu trupul nu contează, păcatul este doar o chestiune a spiritului şi se rezolvă prin cunoaştere. La gnostici, koinonia este comuniunea cu Logosul, cu spiritul universal sau raţiunea care umple şi animă toate. Acest Logos este o entitate impersonală şi nu este nicicum vorba despre persoana Fiului lui Dumnezeu care se întrupează în lume. Comuniunea creştinilor ia la gnostici forma unui consens intelectual, o aderenţă la acelaşi set de idei şi la aceleaşi metode de cunoaştere.

Apostolul Ioan debutează epistola sa vorbind despre adevărata comuniune, care este între credincioşi şi Dumnezeu, dar nu este vorba de acea koinonia în gnoză, în cunoaşterea raţională, ci o comuniune inter-personală, cu Tatăl şi Fiul său Isus Cristos.

2. Analiză text

Doar în patru versete dense, Ioan îşi construieşte contextul epistolei sale printr-un exerciţiu de discurs ingenios şi eficient. Ca şi în debutul evangheliei sale, Ioan aduce în discuţie un subiect etern, pe Cel ce este în principiu, dintotdeauna sau care era la început (termenul început are un corespondent în limba greacă care are şi sensul de principiu). Cu această afirmaţie sunt de acord şi gnosticii, numai că Ioan continuă şi spune despre acest subiect etern că el a fost auzit, văzut, pipăit sau atins de oameni, de apostoli, de chiar autorul epistolei. Aici Ioan plasează adevărul întrupării, adevăr pe care gnosticii îl negau. Mai departe, Ioan identifică acest subiect etern, care s-a făcut trup, cu Logosul, Cuvântul vieţii. Aceasta este o lovitură clară dată gnosticilor. Logosul nu este un suflet abstract al lumii, ci o fiinţă care are această capacitate de a deveni om. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ioan continuă şi arată că acest subiect etern, Logosul, care a devenit trup, este viaţă, viaţă veşnică împreună cu Tatăl. Astfel, Logosul este conumărat cu Tatăl, este pentru Ioan o persoană distinctă de persoana Tatălui, nu o emanaţie a Lui. Manifestarea acestei vieţi nu este o prezenţă de tip panteist, ci este o prezenţă personală a unui Fiu care arată iubirea Tatălui şi o oferă lumii. Prezenţa vieţii veşnice între oameni, pe pământ, a luat forma unui dialog cu omul, dar nu la nivel raţional doar, ci în totalitatea vieţii umane. Logosul s-a întrupat şi s-a lăsat accesibil omului atât în cunoaştere, dar şi în cele sensibile: a fost contemplat, văzut, atins, dar a şi atins fiinţa umană în totalitatea ei.

Conceptul de comuniune este introdus de Ioan cu directă referire la situaţia destinatarilor epistolei, creştini care se aflau în derută, dezbinare. Gnosticii au manipulat cuvintele revelaţiei şi au influenţat adevărata comuniune dintre sfinţi. De aceea, Ioan spune că intenţia lui este ca, prin ceea ce scrie, să refacă comuniunea creştină din biserică. Dorinţa apostolului este ca destinatarii epistolei să înţeleagă şi să revină la adevărul revelaţiei despre întruparea Logosului şi despre adevărata viaţă veşnică. La Ioan, comuniunea autentică este în Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Ioan doreşte ca destinatarii săi să fie uniţi cu el şi cu ceilalţi credincioşi autentici în comuniunea pe care ei o au cu Tatăl şi cu Fiul. Koinonia este viaţa veşnică din Dumnezeu, viaţă pe care El o împărtăşeşte oamenilor. Oamenii nu pot avea parte de această comuniune decât dacă este oferită de Dumnezeu. Falsul ideal al gnosticilor de mântuire prin cunoaştere raţională este demolat. Veşnicia este în comuniunea Tatălui cu Fiul (şi cu Duhul Sfânt, chiar dacă nu apare precizat explicit în aceste prime patru versete, ci este arătat mai jos), iar această viaţă s-a arătat oamenilor, s-a făcut accesibilă lor prin întruparea Fiului.

Termenul koinonia, care are un sens de tovărăşie, de a pune în comun ceva, de a avea ceva în comun, resurse sau lucruri (koinos - comun, pentru toţi) ia la Ioan sensul de participare la viaţa lui Dumnezeu, de participare la modul personal de existenţă a lui Dumnezeu. Ioan dă valenţe ontologice acestui concept. Viaţa veşnică, viaţa divină, sugerează Ioan, este ea însăşi comuniune între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Această comuniune se oferă din iubire şi libertate omului. Comuniunea creştină nu este o realizare umană, nu rezultă din efortul omului, ci este o participare liberă la această viaţă a lui Dumnezeu.

În versetul al patrulea, Ioan arată bucuria (chara) ca semn al comuniunii autentice. Bucuria este o expresie a vieţii totale, este semnul distinctiv al vieţii creştine, al unui alt mod de existenţă, anume cel al comuniunii între oameni şi Dumnezeu. Accentul pe bucuria deplină este legat de mesajul lui Ioan către destinatarii săi care aveau nevoie de lumină în privinţa adevărului revelaţiei. Viaţa creştină este una plenară, nu admite jumătăţi de măsură, adevăruri parţiale sau adevăruri transformate după intenţiile sau nevoile oamenilor (aşa cum se întâmpla la gnostici).

Iaşi, 16 martie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854