Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Mângâierea lui Pavel (2 Corinteni 1:1-14)RSS

Epistola a doua către Corinteni debutează cu formulele clasice de salut, precum şi cu binecuvântarea „har şi pace”‚ utilizată de Pavel în mai multe scrisori. Precum arată şi titlul, este adresată bisericii din Corint şi face parte dintr-un şir de epistole (cel puţin patru), destinate creştinilor de acolo. Prin ele, apostolul încearcă să rezolve unele tensiuni din această biserică frământată de probleme, preponderent de natură etică.

Biserica din Corint a fost înfiinţată de Pavel în cea de-a doua sa călătorie misionară (cca. 48-52 e.n.). După ce apostolul a evanghelizat Macedonia (Filipi, Tesalonic, Berea), a ajuns în Ahaia şi a predicat în Atena şi Corint (FA 17:15-18:18), în ultimul oraş rămânând 18 luni, pe vremea proconsului Galio (51-52 e.n.). Următorii trei ani Pavel şi-i petrece în Efes şi, de aici, prin ucenicii Timotei (1 Cor. 16:11) şi Tit (2 Cor. 7:11-13), menţine contactul cu liderii corintenilor, unul dintre aceştia fiind Apolo, caracterizat de Luca ca un om cu „darul vorbirii” şi „tare Scripturi” (FA 18:24). Se pare că Apolo conducea o facţiune a bisericii care promova o doctrină oarecum diferită de cea paulină (1 Cor. 1:12, 1 Cor. 3:4-6) şi refuza sistematic o confruntare directă cu Pavel (1 Cor. 6:12).

Scopul şi tematica celor două epistole adresate corintenilor sunt relativ diferite. În prima dintre ele, scrisă la Efes, Pavel încearcă să ofere soluţii punctuale la unele probleme ale bisericii din Corint, care trimisese la el pe Ştefana, Fortunat şi Ahaic (1 Cor 16:17) tocmai în vederea clarificării acestor aspecte. Deşi iniţial a promis că va veni în persoană să rezolve tensiunile de acolo (2 Cor. 1:16), el amână această vizită (1 Cor. 16:5-7). Cu alte cuvinte, Pavel îşi propusese să meargă în Macedonia trecând prin Corint, dar în final, s-a dus direct în Macedonia. Se pare că această schimbare de planuri a nemulţumit o parte a bisericii din Corint, care a interpretat această ezitare ca pe o lipsă de curaj din partea apostolului, ca pe o încercare de evitare a unei discuţii la faţa locului. Din Macedonia, Pavel vine totuşi în Corint, dar vizita sa este un eşec: este considerat o persoană controversată, autoritatea îi este contestată, evanghelia propovăduită de el este pusă sub semnul întrebării şi apostolia nu îi este recunoscută. Se pare că ar fi fost şi insultat de unul dintre fruntaşii bisericii (2 Cor. 2:5-8).

În contrast cu prima epistolă, tema celei de-a doua, având în vedere schimbarea de context descrisă anterior, este însăşi persoana apostolului. Astfel, încă de la începutul scrisorii se simte tensiunea, tonul apologetic şi încercarea de pregătire a unei apologii personale mai largi. Dumnezeu este lăudat cu privire la mângâierea şi eliberarea din necazurile personale şi izbăvirea de moarte (2 Cor. 1:3-10). Pavel consideră că suferinţele sunt inerente vieţii creştine şi, de aceea, necazurile, împotrivirile şi slăbiciunile fizice nu ridică semne de întrebare asupra slujbei sale apostolice, ci, dimpotrivă, îl recomandă şi-l legitimează pentru această misiune. Toate suferinţele îndurate de apostol au fost pentru înaintarea evangheliei şi nu în interesul propriu. De asemenea, schimbarea planurilor sale în ceea ce priveşte vizita din Corint s-a făcut nu din motive personale, ci din motive legate de misiune, din dragoste pentru corinteni şi sub inspiraţia Duhului Sfânt (2 Cor. 1:15-24).

Tema centrală a acestei secţiuni este mângâierea, termen care traduce grecescul paraklēsis. În nici o parte a Scripturii nu se vorbeşte mai mult despre mângâiere, dacă avem în vedere faptul că această temă este reluată încă o dată, pe larg, în această epistolă (2 Cor. 7:4-7). Dar, dacă în secvenţa a doua mângâierea este legată de bucurie, în pasajul de faţă ea este relaţionată cu necazul, tristeţea şi suferinţa. Însă, pare a spune Pavel, dacă viaţa noastră este în slujba lui Dumnezeu, atât necazul, cât şi bucuria sunt închinate Domnului şi, prin urmare, ambele ar trebui să fie pricini de mângâiere. Este pomenit aici „necazul din Asia”, când chiar viaţa sa a fost pusă în pericol, probabil cu referire la răscoala argintarului Dimitrie, din Efes (FA 19: 23-41)

Despre mângâiere Pavel scrie şi în alte epistole. Aceasta, consideră apostolul, ne este dată prin harul lui Dumnezeu de Însuşi Tatăl, glorificat ca „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii” (Rom. 15:5) sau „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Cor 1:3). Duhul Sfânt este, de asemenea, Duhul mângâierii, Cel trimis de Domnul pentru asistenţa noastră spirituală şi menţinerea nădejdii în mântuire (Ioan 14:16, Luca 2:25, Fil. 2:1, 2 Tes. 2:16-17 etc.). Profeţia prin Duhul Sfânt aduce, de asemenea, „zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Cor 14:3), iar în Scripturi, potrivit apostolului, găsim, de asemenea, nădejde sau alinare în momentele de tristeţe sau suferinţă (Rom 15:4). Însă prin oameni Pavel a primit cea mai mare mângâiere. Ucenicii, prin faptele, calităţile şi dragostea lor i-au adus bucurie şi satisfacţie. De exemplu, despre Tit, apostolul scrie: „Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit. Şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea cu care a fost mângâiat şi el de voi. El ne-a istorisit despre dorinţa voastră arzătoare, despre lacrimile voastre, despre râvna voastră pentru mine, aşa că bucuria mea a fost şi mai mare. De aceea am fost mângâiaţi” (2 Cor 7:6-7). La fel mărturiseşte şi despre Tihic, Onisim Aristarh, Marcu, Iust, şi alţii (Coloseni 4:7-11), iar lui Filimon în scrie: „am avut o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine” (Fil 1:7).

Etimologic, paraklēsis înseamnă a chema de partea sa, a avea aproape, a avea pe cineva lângă sine. În Scripturi, unde are 29 de ocurenţe, este tradus în mai multe moduri, indicând sensuri diferite. În continuare, vom prezenta câteva accepţiuni, mai frecvente.

De departe, cel mai important sens este cel de mângâiere, consolare, alinare. Creştinul are parte de întristare (suferinţă), dar şi de mângâiere (2 Cor. 1:7), după modelul cristic şi cel apostolic, chiar dacă acest lucru este dificil de acceptat. În viaţa creştină autentică, măsura suferinţei este şi măsura mângâierii, deoarece „după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos avem parte din belşug şi de mângâiere” (2 Cor. 1:5). Încurajarea sau „îmbărbătarea”, după expresia lui Cornilescu, este un alt sens al termenului paraklēsis. În FA 15:31, se spune despre o epistolă că „după ce au citit-o, fraţii s-au bucurat de îmbărbătarea pe care le-o aducea”. Nu trebuie omis faptul că încurajarea celuilalt este, potrivit gândirii pauline, o harismă a Duhului (Rom 12: 8). Dar paraclēsis înseamnă şi ajutor, asistenţă. În Fapte, Luca relatează despre dezvoltarea bisericii primare, care „se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (FA 9:31). Cu sensul de propovăduire, îndemnare, dăscălire (discurs persuasiv, adresare vie) întâlnim traducerea aceluiaşi cuvântul grecesc în 1 Tes. 2:2 şi în 2 Tim. 4:2. În prima situaţie, Pavel susţine că „propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie”, iar în a doua, îi cere ucenicului său să predice şi să înveţe cu hotărâre pe ceilalţi: „mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura”. De asemenea, în epistola adresată evreilor, paraclēsis are sensul de sfat, sfătuire, consiliere, atunci când este citat un pasaj din Proverbe (Ev. 12:5) sau când Pavel îi roagă pe destinatari să primească bine cuvintele sale (Ev. 13:22).

O privire rapidă asupra sensurilor de mai sus ne arată legătura lor cu lucrarea Duhului Sfânt. Nu este vorba despre o mângâiere oarecare, ci despre o mângâiere care implică Duhul. Încurajarea este o harismă, ajutorul primit este unul duhovnicesc, iar propovăduirea şi sfătuirea sunt, la rândul lor, atribuite, ca acţiuni, Duhului. Duhul Sfânt este parakletos, adică apărătorul, avocatul, ajutorul şi mijlocitorul nostru, prin excelenţă. De aceea, şi creştinul, la rândul său, este chemat, după modelul lui Pavel şi sub prin puterea Duhului, să fie parakletos pentru aproapele său. Toate sensurile enumerate mai înainte sunt, de fapt, îndatoriri creştine. De la Dumnezeu primim mângâiere, spune Pavel, şi astfel putem mângâia pe alţii (1 Cor. 1-4). 

Iaşi, 21 septembrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527