Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Necredinţa ucenicilor şi a fraţilor lui Isus (Ioan cap. 6:60-7:36)RSS

Evanghelia de astăzi ne aduce în atenţie, prin cartea apostolului Ioan, două momente dificile din perioada misiunii lui Isus. Sunt două crize izbucnite între oamenii cei mai apropiaţi de Domnul, ucenicii şi fraţii Săi.  

Cuvintele lui Isus din predica de după înmulţirea pâinilor au atins limita a ceea ce însemna rezonabil, acceptabil pentru omul obişnuit. Aşa cum îi era obiceiul (ştim din cazul lui Nicodim sau al samaritencei), Isus şoca, destabiliza cadrele obişnuite ale gândirii, scoţând omul din convenţional, din familiar. Afirmând că El este pâinea din cer şi că cine mănâncă această pâine va avea viaţă veşnică (Ioan 6:51, 6:56-57), Isus îşi supune ucenicii la un test; după încercarea celor din exterior (iudei, farisei, samariteni, mulţimi pestriţe) a venit vremea încercării, a testării credinţei celor mai apropiaţi.

Avem trei categorii de reacţii şi, implicit, trei categorii de ucenici, de oameni pe calea credinţei. Prima dintre ele este aceea a celor mulţi care nu cred, care îl resping pe Domnul şi îl părăsesc. Nu există nici un dubiu, indiferent de perspectiva din care analizăm textul, că ucenicii care îl părăsesc au luat cuvintele lui Isus în sensul lor propriu (aşa cum au înţeles iudeii, vs.6:52). Ca şi iudeii, aceşti ucenici nu au putut ajunge la acceptarea şi interiorizarea învăţăturii Domnului pentru că nu au îndeplinit o altă condiţie, aceea a credinţei. Ei întruchipează tipul acelui om la care fie nu ajunge cuvântul lui Dumnezeu (nu primeşte adevărul revelaţiei), fie care a primit acest cuvânt, dar în el nu a produs efectele dorite, nu a încolţit cu adevărat şi nu a adus roade, cum spune Scriptura. Aceştia se întorc din drum, părăsesc calea poticnindu-se în ispite, neacceptând modelarea, nevoind să se lase modelaţi de cale, ci încercând să modeleze calea după tiparul minţii lor.

Cum reacţionează Mântuitorul la cârtirea şi poticnirea ucenicilor? Isus nu cedează, nu negociază, nu promite, nu ameliorează cuvintele sau ideile Sale. Nu se agită, nu intră în panică, ci rămâne ferm, fără se retracteze nimic din ce a zis. El înţelege şi chiar le explică ce se petrece cu ei şi nu caută să-i convingă să rămână. Isus pare crud, dar El ştie că situaţia nu poate fi ocolită, că testul credinţei va alege pe unii de alţii, pe cei buni de cei mai puţin buni, pe ce adevăraţi de cei falşi etc. Isus acceptă situaţia de abandon, de părăsire de către ucenici, deoarece în permanenţă, în lucrarea Sa, se raportează la Tatăl. El afirmă că i-a ales pe cei doisprezece, aşa cum a chemat şi pe mulţi alţii, dar repetă faptul că nimeni nu poate veni la El dacă n-a fost ales de Tatăl. Este împreună lucrarea cu Tatăl şi El are conştiinţa faptului că lucrarea nu se va stinge, nu va rămâne singur, nu va fi părăsit de toţi atâta vreme cât Însuşi Dumnezeu este cel care girează misiunea Sa. De aceea Isus este ferm, categoric, în relaţia cu ucenicii. Atitudinea Sa este expresia siguranţei de a avea de partea Sa pe Dumnezeu Tatăl.

A doua categorie este a celor care cred cu adevărat şi îl urmează pe Domnul trup şi suflet. Petru exprimă cu smerenie şi înţelepciune acest lucru, afirmându-şi ataşamentul faţă de Domnul şi recunoscând identitatea Sa, aceea de Cristos. Poate că aceşti ucenici nu înţeleg întrutotul cuvinte lui Isus, dar au credinţă în El, acea credinţă care le dă cunoştinţa adevărului şi puterea de a trece încercarea. Deşi evident că îi erau mai apropiaţi, Isus nu-i tratează cu menajamente, ci îi întreabă direct dacă nu pleacă şi ei. Pare că Domnul îşi asumă riscul de a rămâne singur, dacă este cazul. Textul scoate în evidenţă contrastul dintre cele două categorii: pe de o parte cârtirea, necredinţa şi îndreptăţirea primilor în raport cu mărturisirea sinceră şi angajantă a lui Petru.

În sfârşit, Iuda întruchipează cea de a treia categorie umană. Iuda este un personaj complex în Scripturi, dar dincolo de o diversitate de contexte şi interpretări, trăsătura sa fundamentală este trădarea. Mergând pe ideea tipologiei, acest om ilustrează pe cei care un timp rămân fideli unor credinţe asumate iniţial, fideli ideii la care au aderat, dar undeva, pe parcurs, nu sunt consecvenţi, trădează aceste credinţe. Drama lor constă în aceea că, dintr-un motiv sau altul, nu renunţă deschis, cu onestitate (nu au puterea, nu socotesc oportun sau nu au capacitatea de evaluare necesară etc.).

Cealaltă criză este descrisă la începutul capitolului 7, drama consumându-se, pentru Isus, în propria Sa familie. Fraţii Săi îi propun participarea la Sărbătoarea Corturilor pentru a se arăta lumii (7:4), pentru a face cât mai publică lucrarea Sa. Acest eveniment al calendarului iudaic era una dintre cele trei mari sărbători ale anului (alături de cea a Paştelui şi cea a Rusaliilor), la care erau chemaţi să participe toţi iudeii. Scopul acestei sărbători era rememorarea exodului, epocă în care evreii au locuit în corturi, iar perioada sa era plasată la sfârşitul anului, după strângerea recoltei. Era un eveniment important, care antrena mulţimi mari în pelerinaj la Ierusalim. 

Luată în sine, evident, această idee nu pare rea. Isus avea deja o anumită notorietate, dar participarea la Sărbătoarea Corturilor ar fi fost un prilej bun ca lucrarea Sa să fie mai larg cunoscută şi mulţi oameni să accepte învăţătura cea nouă. Dar Mântuitorul reacţionează negativ, refuză ideea şi chiar mustră pe fraţii Săi.

În textul cu privire la acest eveniment se arată destul de limpede faptul că Isus evita anumite locuri şi prefera să stea în Galilea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. Chiar şi atunci când participă la sărbătoarea cu pricina, Isus o face ferit, pe ascuns (vs.10). Este clar că era deja proscris, pentru că nici oamenii aflaţi acolo nu vorbeau despre El, de frica iudeilor, pe faţă. Fraţii lui îl îndeamnă să plece la Ierusalim, deşi, evident, Isus ar fi fost în pericol acolo. Episodul nu poate să nu ne ducă cu gândul la un alt moment, acela al ispitirii prin Petru, care l-a îndemnat pe Domnul, într-o altă împrejurare, tocmai să nu meargă la Ierusalim.

Care este raţiunea pentru care aceştia au cerut lui Isus să se arate lumii şi de ce Isus este atât de aspru cu ei, fraţii Lui? Ioan scrie că fraţii lui nu credeau în El (vs.5). Invidia lor îi împinge la ispitire, căci indirect ei îl acuză de Domnul că îi este teamă, se ascunde, face lucrurile în ascuns, când misiunea Sa era, în concepţia lor, să lucreze cât mai vizibil. Modul acesta de a acţiona al lui Isus, aparent cu slăbiciune, a fost un alt test al credinţei, pentru fraţii Săi. Necredinţa lor se vede în aceea că îi cer să dovedească spusele Sale, dar nu în maniera în care o făcuse până atunci, adică cu semne şi minuni. Fraţii săi doreau o dovadă în condiţiile lor, adică într-o manieră în care Isus trebuia să înfrunte autorităţile iudaice. Ispitirea lor este asemănătoare celei în care diavolul îi cere Domnului să se arunce în gol de pe acoperişul Templului. Dacă Isus este cine afirmă că este, adică fiul lui Dumnezeu, atunci n-are ce să i se întâmple rău.

Ca şi în situaţia anterioară, reacţia lui Isus este cu dublă valenţă. Pe de o parte rămâne ferm, cel puţin în prima fază, cu privire la hotărârea Sa, în cazul de aici de a nu participa la Sărbătoarea Corturilor. Pe de altă parte, el dă o explicaţie fraţilor săi, încadrează situaţia, am putea zice, extrăgând-o din context şi generalizând-o. Ceea ce face El, adică lucrarea încredinţată de Tatăl, are un plan, un curs, o desfăşurare a evenimentelor care presupune timpi potriviţi, o vreme anume pentru fiecare lucru în parte. Iar aici nu sosise vremea, deci ascultarea de sfatul lor strica planul lui Dumnezeu, compromitea misiunea Sa. Pe de altă parte, Isus face o apreciere generală asupra fraţilor, afirmând că pentru ei vremea este oricând favorabilă. Prin necredinţa lor, fraţii săi arătau nedesprinderea lor de lume, deci faptul că nu se aflau în conflict cu aceasta, aşa cum se găsea Isus. Ei nu se situau într-un plan divin, nu participau la lucrarea Domnului şi de aceea vremea şi lumea le erau oricând favorabile. În concepţia apostolului Ioan lumea zace în cel rău, Isus a dovedit păcatul şi răutatea lumii (lucrările ei rele, vs.7) şi lumea L-a urât. Cei care-L urmează pe Isus vor împărtăşi, de asemenea, aceeaşi soartă cu a învăţătorului lor.

Cele două situaţii de criză sunt încercări atât pentru Isus, cât şi pentru fraţii şi ucenicii Săi. În ambele evenimente, Mântuitorul reacţionează radical, această atitudine a Sa fiind determinată de siguranţa dată de puterea Tatălui, Care a legitimat în permanenţă atât identitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, cât şi învăţătura Sa.

Iaşi, 3 ianuarie 2010

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854