Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Nicodim (Ioan cap. 3:1-21)RSS

Nicodim este unul dintre farisei şi, în acelaşi timp, un fruntaş al iudeilor. Numele său grecesc înseamnă ”victoriosul unui popor” sau „cuceritorul poporului”. El apare de trei ori în NT, toate cele trei prezenţe fiind consemnate în Evanghelia după Ioan. Prima apariţie este relatată în fragmentul de faţă (Ioan, 3-1:15), unde intră într-o conversaţie cu Isus, dialog la care ne vom referi mai jos. În următoarea ipostază îl regăsim ca apărător al Mântuitorului, atunci când iudeii încercau să-L aresteze (Ioan, 7:50-52). Şi, în sfârşit, în cea de a treia apariţie a sa, Nicodim aduce, în chip jertfă la moartea lui Isus, ”o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe” (Ioan, 19:39).

Învăţător al lui Israel, om educat, unul dintre fruntaşii comunităţii evreieşti, Nicodim este frământat de întrebarea cine este de fapt Isus? Ştie că este ”venit de la Dumnezeu”, deoarece nimeni nu poate face semnele pe care El le face dacă puterea lui Dumnezeu nu este implicată în aceste lucrări. Dar este un simplu proroc, asemenea celor din vechime, sau este mai mult decât atât? De aceea, Nicodim îndrăzneşte să se apropie de Isus noaptea, de frica iudeilor, pentru a afla mai multe despre acest misterios personaj, ale cărui fapte l-au intrigat.

Isus nu răspunde direct la primele fraze rostite de Nicodim, ci, într-o manieră abruptă, brusc, plasează o afirmaţie care l-a descumpănit, probabil, pe fariseu: cine nu este născut din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dialogul (dacă poate fi numit astfel) continuă în aceeaşi manieră. Deşi Nicodim cere lămuriri, neînţelegând afirmaţia lui Isus, Mântuitorul nu-i răspunde, ci continuă în aceleaşi coordonate, dezvoltând ideea anterioară (şi chiar introducând-o prin aceeaşi expresie ”adevărat, adevărat îţi spun”, arătând prin aceasta gravitatea spuselor Sale), care de fapt nu aduce vreo lămurire în plus, ci pare să adâncească şi mai mult misterul naşterii din nou. Nicodim cere lămuriri a treia oară, iar Isus, nu numai că nu-i clarifică problema, ci îi aduce un reproş, şi anume că nu înţelege, deşi trece drept învăţător al lui Israel. Care sunt înţelesurile istoriei lui Nicodim?

Apostolul Ioan este un creator de figuri reprezentative, adevărate tipuri ale credinţei (Petru, ucenicul credincios), ale necredinţei (iudeul, fariseul), ale iubirii (Ioan, ucenicul iubitor) sau ale trădării (Iuda Iscarioteanul). În cel de-al treilea capitol al evangheliei de faţă întâlnim, în persoana lui Nicodim, un alt tip uman, mai complex poate: cel al căutătorului adevărului lui Dumnezeu şi povestea convertirii sale. Putem lectura acest fragment din trei perspective: cea a cărturarului în faţa credinţei, cea a evreului (a fariseului) întors la Dumnezeu şi cea a convertirilor treptate.

Prima dintre ele este propusă de Nicolae Steinhardt, în Dăruind vei dobândi. Aici, fariseul care l-a căutat noaptea pe Domnul este tipul intelectualului care încearcă să se apropie de credinţă, cu toate rezervele, frământările şi împotrivirile generate de cadrele rigide ale ştiinţei pe care o posedă şi pe care nu o poate pune în discuţie. În conversaţia purtată, Isus, spune Steinhardt, nu-l menajează pe Nicodim, nu caută să-l cucerească, nu-i furnizează explicaţii ample şi lămuriri eliberatoare de angoasă. Isus, ”dă brânci unuia care nu ştie a înota şi-l azvârle în apă adâncă”. Metoda este una de şoc, Mântuitorul îl atrage într-o ”ambuscadă mintală”, urmărind să zdruncine siguranţa învăţăturii fariseului, o cunoaştere nepotrivită înţelegerii noii revelaţii. De aici s-ar putea desprinde, mergând pe firul gândirii lui Steinhardt, două concluzii în legătură cu viaţa creştină şi acceptarea adevărului lui Cristos: pe de o parte, caracterul paradoxal şi surprinzător al acestei învăţături şi, pe de altă parte, dificultatea raţiunii comune, uneori sub povara erudiţiei, de a se deschide spre o astfel de cunoaştere. Concluzia la ”cazul Nicodim” este, pentru monahul de la Rohia, aceea că inteligenţa şi cultura nu pot conduce, singure, omul către credinţă, ba chiar uneori sunt piedici. Dar Steinhardt, el însuşi un iubitor al culturii, ţine să precizeze, pentru a nu crea confuzii, că acestea sunt cu siguranţă bune şi utile, dar nu precedând, ci urmând credinţa. De aceea, el nuanţează:  ”cunoaşterea şi ascuţimea îi vor fi însă de folos [omului], vor amplifica, adânci şi ageri credinţa”.

A doua perspectivă identifică în Nicodim un alt tip, cel al evreului chemat să se desprindă de Lege, să înţeleagă Scripturile vechi într-o altă lumină, să se deschidă spre o nouă revelaţie. Aici avem ca argumente trimiterile pe care Isus le face la scrierile vetero-testamentare. Vedem acest lucru comparând pasajul de faţă (Ioan, 3:5-16) cu un altul, din VT (Prov, 30:4): ”Cine s-a suit la ceruri şi cine s-a pogorât din ele [Ioan, 3:13]? Cine a adunat vântul în pumnii lui [Ioan, 3:8]? Cine a strâns apele în haina lui [Ioan, 3:5]? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi cum cheamă pe fiul său [Ioan, 3:16]?” Isus lămureşte lui Nicodim Scripturile, ca să priceapă cine este El. La întrebarea cum se pot întâmpla aceste lucruri, Isus răspunde tot cu pasaje din VT. Un semn este înălţarea şarpelui în pustie (Num, 21:4-9). Răspunsul la întrebarea lui Nicodim este acesta: naşterea din nou (vindecarea omului) este cu putinţă prin coborârea şi înălţarea Lui Isus. Cine va privi spre El (va crede în El), asemenea israeliţilor care au privit către şarpele de aramă, va căpăta această naştere. Aici avem, aşa cum frecvent întâlnim în scrierile ioanine, un dublu sens: prin răspunsul dat, Mântuitorul arată spre relaţia dintre naşterea din nou şi moartea şi înălţarea Sa; dar, în acelaşi timp, arată că aceasta era singura soluţie la problema omenirii, vindecarea fiinţei căzute.

Ce-a de a treia perspectivă este una care are în vedere convertirile repetate şi creşterea treptată a credinţei. Ea nu se bazează doar pe capitolul trei din această evanghelie, ci ia în calcul şi celelalte referiri pe care Ioan le face la adresa acestui personaj. Nicodim întruchipează aici pe omul care nu este convins dintr-o dată, ci ezită, se frământă, se lasă greu. Întoarcerea la Dumnezeu presupune ştiinţa unor lucruri, acceptarea lor, dar şi credinţa în ele. Nicodim le avea pe primele două, dar îi lipsea credinţa. Nu se încredea total în Cristos, adică nu-şi punea toată nădejdea, speranţa în el. Vedem cum evoluează, treptat, credinţa sa. La început, el vine, plin de curiozitate şi frământare, parcă să evalueze omul şi situaţia la faţa locului. Îşi confirmă, de fapt, ceea ce ştia, anume că Isus nu putea să vină decât de la Dumnezeu (cine ar mai fi putut face minunile pe care le-a făcut El?) şi că învăţătura Sa era conformă cu cea a Scripturii. Dar această întâlnire cu Isus are darul de a trezi în el credinţa, deoarece, deşi ermetic, Isus îi indică câteva repere pe care acest învăţat le va fructifica în căutările sale. Credinţa mai mare a lui Nicodim se vede când ia deschis apărarea lui Cristos, deşi nu se recunoaşte ca unul dintre ucenici (Ioan 7:50-52). Intervenţia sa este un pas înainte în acceptarea noii învăţături, dar, deşi curajoasă, rămâne oarecum neutră, fără implicare. Nicodim abordează problema cu claritate din punct de vedere juridic (invocând un drept al acuzatului prevăzut de legea iudaică), dar cu neclaritate din punct de vedere moral (nu arată, de fapt, opţiunea sa). La cea de a treia întâlnire cu Nicodim, observăm un om care trece de la vorbă la faptă; el acţionează, arată deschis de partea cui este. Gestul său de a aduce smirnă şi aloe (ne amintim de gesturile de închinare ale magilor) arată că a înţeles, în final, cine este Isus (Ioan 19:39). Convertirea sa este acum totală, fără rezerve, fără ezitări. Împreună cu Iosif din Arimateea, el îndeplineşte ritualul ultim, al înmormântării Domnului, după Legea iudaică.

Cele trei tipuri sau trei situaţii se întâlnesc, într-un mod complex şi tainic, în acest unic personaj. Însă, indiferent cum am privi problema, întâlnirea dintre Isus şi Nicodim rămâne unul dintre cele mai interesante şi misterioase episoade din evanghelii, eveniment dramatic, dar şi salutar pentru acest iudeu.

Iaşi, 25 octombrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854