Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Numele lui Dumnezeu în Cartea ExoduluiRSS

Exodul este o carte în care Dumnezeu este în mod indubitabil actantul principal. Avem consemnate un număr foarte mare de rostiri ale Lui, în special dialogurile Lui cu Moise; multe dintre aceste rostiri au fost adresate de Dumnezeu, prin el, poporului evreu: cele 10 porunci şi tâlcuirea lor, planurile cortului, jertfele şi slujba preoţiei, stabilirea sărbătorilor, etc. De asemenea, faptele lui Dumnezeu relatate în Exod sunt foarte numeroase şi de o încărcătură extrem de bogată: urgiile din Egipt, trecerea Mării Roşii, minunile din pustie, teofaniile şi întâlnirile pe munte cu Moise şi bătrânii lui Israel, etc. În cadrul acestei foarte dense relatări de dialoguri şi fapte din Cartea Exodului, a selecta şi a face analiza Numelor lui Dumnezeu, constituie doar o componentă înţelegerii acestui text, dar una principală. Asta fiindcă Numele Lui exprimă în mod esenţializat fiinţa Lui şi explică faptele Lui precum şi rostirile Lui.

În ce accepţiune vom considera aici termenul de Nume divine?

Aceste Nume sunt în general scurte caracterizări ale lui Dumnezeu. Toate Numele de mai sus sunt formulate de Dumnezeu Însuşi în diferite contexte. Ele exprimă esenţa lui Dumnezeu („Eu sunt Cel ce sunt”) sau caracteristici/atribute ale Sale („Dumnezeul Cel Atotputernic”, sau „Domnul se numeşte gelos”). Am inclus însă în listă şi două descrieri/auto-portrete mai elaborate ale Lui (20:5,6; 34:5,6).

Să remarcăm faptul ca Numele lui Dumnezeu nu constituie definiţii ale Lui, fiindcă El este dincolo de capacitatea noastră umană de conceptualizare; creatul nu poate cuprinde necreatul din care a fost făcut. Dumnezeul Scripturii se face cunoscut (în primul rând) nu conceptual, ideatic, ci prin relaţie. De aceea Biblia foloseşte nume care-l identifică Dumnezeu şi nu definiţii ale Lui.

A. Dumnezeu în fiinţa Lui

În sens clasic o definiţie trebuie să indice un gen proxim şi o diferenţă specifică. Însă nu există un gen proxim în care să-L includem pe Dumnezeu, o categorie în care să-L încadrăm. Altminteri categoria aceea ar fi mai mare decât El. Nici măcar existenţa, fiinţa, viaţa nu sunt un gen proxim pentru Dumnezeu; „În El era viaţa” (Ioan 1:4), deci El este mai mare decât viaţa, existenţa însăşi.

De aceea, primul nume atribuit lui Dumnezeu în cartea Exodului, „Eu sunt Cel ce Sunt” este la limită (sau mai bine spus dincolo de limita) conceptului de definiţie, o definire a lui Dumnezeu prin El Însuşi, singura definire posibilă pentru El.

Altfel spus, Dumnezeu este Preaînalt ... faţă de capacitatea umană de a-L defini. De aceea Dumnezeu Însuşi spune despre El: „Nu este nimeni ca Mine pe tot pământul” (9:14). De notat că aceasta este o „definire” a Sa prin negaţie.

Acest nume al lui Dumnezeu care apare în Exod 3:14 este imediat urmat (3:15,16) de identificarea/numirea sa în sens relaţional: „Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Iasaac şi Iacov”.

A+B+C. Dumnezeu în relaţie

Finalitatea, scopul ultim, înţelesul cel mai profund al stabilirii acestei relaţii consfinţită în legămîntul dintre Dumnezeu şi Israel, se formulează în mod foarte explicit în Cartea Exodului în ultimele versete ale capitolului 29: Dumnezeu vrea să se întâlnească cu poporul, să vorbească cu el, să locuiască în mijlocul lor şi să fie cunoscut de ei (29:42-46). Iar prin ei, ca o „împărăţie de preoţi” şi „neam sfânt” (19:6), Dumnezeu vrea ca „Numele Lui să fie vestit în tot pământul” (9:16).

Ca esenţă a acestei relaţii, Dumnezeu îl numeşte/identifică pe Israel „poporul Meu” (3:7; 6:7), „întâiul Meu născut” (4:22), ceea ce semnifică (voinţa pentru) intrarea în relaţie, dinspre Dumnezeu către poporul Israel.

Va urma răspunsul, în registru poetic, intrarea în dialog a poporului, care, ca un cor sub bagheta lui Moise, vede în sine „poporul pe care Ţi l-ai răscumpărat” (15:16) şi Îl numeşte pe Dumnezeu: „Dumnezeul meu”, „Dumnezeul tatălui meu”, „tăria mea”, „temeiul cântărilor mele de laudă” (15:2), „minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni” (15:11), „Domnul, Steagul meu” (17:16).

B. Dumnezeu în fapte

În preambulul celor 10 porunci, miezul legământului Său cu Israel, Dumnezeu se prezintă pe Sine astfel: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” (20:2) Aici numele lui Dumnezeu conţine o caracterizare prin acţiune. Ca şi o altă definiţie, un alt Nume: „Eu sunt Domnul care te vindecă.” (15:26).

De fapt precedentele două Nume constituie o obiectivare sau o re-creare, în urma faptelor concrete legate de scoaterea poporului din Egipt, a Numelui mai vechi „Dumnezeul Cel Atotputernic” (6:3) cu care Domnul se prezentase lui Avraam, Isaac şi Iacov (Geneza 17:1, 35:11, 48:3).

C. Dumnezeu în exigenţe

O relaţie specială, un legământ cu Dumnezeu, implică o diferenţiere (o „diferenţă specifică”, spre definire!) a celui ales, în raport cu ceilalţi. (Vezi formula franţuzească „Noblesse oblige!”) Alegerea lui Israel implică sfinţirea Lui, punerea lui deoparte, ca să slujească drept semn distinctiv (al lucrării lui Dumnezeu de mântuire) pentru celelalte popoare. De aceea Dumnezeu se numeşte pe Sine „Domnul care vă sfinţesc” (31:13).

Sfinţenia, nobleţea acordată poporului lui Dumnezeu, cere un comportament, un răspuns pe măsură. De aceea Dumnezeu este intransigent; în termenii Exodului, „Dumnezeu Se numeşte gelos” (20:6; 34:14). Ultima descriere a lui Dumnezeu (34:5,6), formulată de El în urma medierii făcute de Moise pentru a obţine iertarea poporului vinovat de făurirea viţelului de aur, Îl numeşte pe Domnul un Dumnezeu îndurător, milos şi credincios, dar care nu uită reperele fixate poporului Său şi cere un preţ, o pedeapsă pentru vinovăţie, pentru încălcarea acestor repere.

În loc de concluzie:

Eu cred că această carte a Exodului se încheie în mod trist, finalul ei este doar în aparenţă un happy-end. De ce?

După trecerea Mării Roşii avem cântarea de laudă a lui Moise (incluzând refrenul Mariei) din capitolul 15. După înfrângerea amaleciţilor, Moise înscrie pe altarul pe care l-a zidit în semn de aducere aminte numele „Domnul - steagul meu” (17:15). La sfârşitul procesului de mijlocire, în cap. 33, Moise îi cere lui Dumnezeu să-i arate Slava iar Domnul îi face un hatâr... Iar cortul, locul actelor de cult, va împrumuta de la cortul personal al Moise numele pe care acesta (nu Domnul!) i-l pusese, „cortul întâlnirii”.

Dar în contrast cu aceste momente pozitive de la mijlocul cărţii, Exodul se încheie cu imaginea unui popor care este incapabil să se exprime şi el la adresa lui Dumnezeu, re-creând Nume; el urmează în mod mecanic un cort şi un nor. Lipseşte poezia, lipseşte cântarea de laudă de altă-dată...

Dumnezeu poate fi numit de către propriul popor! Odată cu tânărul David, poezia va reveni în prim-planul relaţiei omului cu Dumnezeu. Acolo Numele lui Dumnezeu - stânca mea, cetăţuia mea, scutul meu, tăria care mă scapă, întăritura mea - vor erupe din nou în vers de cântare.

Îmi pare că de multe ori şi noi urmăm mecanic un simplu cort-aşezamânt religios. Ascultăm mecanic şi cântăm mecanic. Copiii noştri n-au să reţină alături de imaginea noastră numele pe care noi înşine I l-am dat lui Dumnezeu... Însă atâta timp însă cât mai trăim, cât Dumnezeu ne mai vindecă, cât se luptă cu duşmanii noştri şi ne scoate din vreo robie sau vreo pustie, mai există încă o şansă să găsim nume noi pentru El, sau măcar să punem într-o cântare nouă Numele Lui de demult!

Iaşi, 24 februarie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854