Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

O perspectivă comunitară asupra DecaloguluiRSS

Evenimentul de la Sinai este evenimentul cel mai important al Vechiului Testament. Este momentul care va marca pentru totdeauna identitatea şi istoria poporului Israel.

La Sinai, are loc descoperirea de sine a lui Dumnezeu, ca un mare dar, ca un mare har dat omului într-un context foarte special. Acelaşi Dumnezeu, care se manifestă cu putere în Egipt, se prezintă acum poporului încheind cercul revelaţiei deschis tot pe Sinai, în momentul chemării lui Moise. Atunci, Dumnezeu i-a dat lui Moise un semn, anume că vor veni să se închine pe acest munte şi astfel poporul va şti că El este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov.

După pregătirea poporului, în ziua anunţată, Dumnezeu se prezintă după un tipar care să fie uşor de recunoscut de popor. Este acelaşi Dumnezeu al minunilor şi puterilor care i-a scos pe evrei din Egipt, acelaşi Dumnezeu care l-a ales pe Moise şi care a făcut o promisiune lui Avraam. Dumnezeu vorbeşte poporului în mod direct şi se prezintă pe sine printr-o formulă care va rămâne una generică în toată revelaţia biblică: Eu sunt Domnul Dumnezeu!

După această formulă de prezentare, urmează rostirea celor 10 porunci. Primele patru dintre ele reprezintă un set de principii care reglementează relaţia poporului cu Dumnezeu. Poruncile 6-9 vizează relaţiile inter-personale în cadrul poporului ales, iar porunca a cincea şi a zecea se referă viaţa comunitară la nivel micro, în familie şi în proximitatea familiei, adică în relaţia cu aproapele, cu vecinul casei.

Prima poruncă sugerează o idee mai profundă şi mai complexă decât un enunţ al monoteismului biblic. Alte traduceri decât varianta Cornilescu aduc o nuanţă de următorul tip: să nu ai (aduci) alţi dumnezei (zei) în prezenţa mea (în faţa mea). Ideea fundamentală a acestei porunci nu este pur şi simplu o prohibiţie la politeism. Ceea ce vrea să sugereze textul este că, prin legământ, Israel este poporul lui Dumnezeu, iar din momentul acceptării legământului împreună cu poporul Israel se află o prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Această prezenţă este instanţa fondatoare care dă identitate poporului Israel - un popor cu o vocaţie specială şi un destin în lume. A fi parte a poporului Israel înseamnă a lua în considerare această prezenţă a lui Dumnezeu în popor şi a te raporta corect la ea. A aduce un alt zeu sau dumnezeu în Israel înseamnă a produce o ruptură, o sfâşiere identitară, înseamnă a renunţa la instanţa fondatoare prin care eşti ceea ce eşti. Porunca sugerează că prezenţa oricărei divinităţi străine în Israel nu are legitimitate, pentru că nu are nici un corespondent în istoria şi în viaţa acestui popor. Israel nu datorează nimic vreunui zeu sau dumnezeu în afară de Iehova. A accepta şi a aduce un alt dumnezeu în prezenţa lui Iahve, în poporul Israel, înseamnă a renunţa la identitatea de popor ales, de popor a lui Dumnezeu şi de a căuta fundamentul într-o altă instanţă fondatoare. Practic, asta echivalează cu un fel de re-originare şi cu renunţarea la toată istoria anterioară. Astfel, porunca întâi are de a face cu identitatea lui Israel ca şi popor, ca şi comunitate. De la nivel comunitar, porunca operează în plan individual. Fiecare persoană din Israel are o identitate prin raportare la Dumnezeu într-o perspectivă comunitară. Pentru fiecare evreu în parte Dumnezeu este Dumnezeul lui Israel, este Dumnezeul care a născut un popor, iar existenţa sa personală este validată în experienţa comunitară. Dacă o persoană din Israel se raportează la un alt dumnezeu decât Iahve îşi pierde statutul de fiu al lui Israel şi îşi pierde identitatea.

Porunca a doua pare una stranie. Este o interdicţie de a face orice reprezentare care să slujească drept obiect de închinare. Textul nu interzice toate reprezentările (pictură sau sculptură), ci pe acelea care joacă rolul unor reprezentări ale divinităţii şi care devin obiecte de cult. În corelaţie cu această interdicţie, apare o precizare cu privire la caracterul lui Dumnezeu: El este gelos, îşi doreşte fidelitate şi o relaţie dedicată. Textul precizează nişte termeni relaţionali foarte precişi: ură, iubire, gelozie. Ca şi în prima poruncă, avem de a face aici nu cu un paragraf juridic dintr-o lege, ci cu termenii cei mai reali şi pragmatici ai unei relaţii personale. Interdicţia reprezentărilor poate fi pusă în relaţie cu contextul epocii (zeii erau prezenţi peste tot prin astfel de reprezentări), dar este pusă în relaţie şi cu următoarea poruncă, care vizează utilizarea cuvântului şi cu trecerea radicală de la o civilizaţie a imaginii la una a cuvântului.

Porunca a treia ne introduce în lumea teologiei numelui. A utiliza Numele lui Dumnezeu fără rost, pentru scopuri goale, în deşert înseamnă a relativiza prezenţa lui Dumnezeu în comunitate şi a slăbi astfel forţa de coeziune a poporului şi identitatea fiecărei persoane. Invocarea Numelui este echivalentă cu invocarea prezenţei eficiente a lui Dumnezeu în viaţa poporului. O astfel de invocare este legitimă, necesară, este modul prin care se actualizează în permanenţă identitatea personală şi comunitară a fiecărui evreu. Pedepsirea celui care ia în deşert Numele Domnului poate avea loc direct, prin intervenţia divină, dar şi prin părăsire, prin lăsarea celui în cauză în voia firii lui. Această poruncă poate fi corelată cu cea anterioară - interzicerea reprezentărilor divine este o invitaţie la utilizarea cuvântului, la invocarea Numelui, la asemănarea cu Dumnezeu şi nu la asemănarea cu elementele din creaţie.

Porunca a patra este cea mai elaborată dintre toate poruncile, atât ca volum, cât şi ca argumentare. Poporului i se cere un exerciţiu anamnetic, de aducere aminte, de considerare faţă de o zi specială în fiecare săptămână. Ziua de sabat este ziua care trebuie pusă deoparte pentru Dumnezeu, ca o zi sfântă (a se citi şi o zi a sfinţirii). Şase zile este măsura istoriei, a mersului obişnuit al vieţii omului cu toate detaliile ei, dar ziua a şaptea este una specială. Argumentul principal pentru interdicţia oricărei activităţi uzuale în ziua de sabat şi dedicarea ei Domnului este că Dumnezeu însuşi a făcut la fel. Ziua a şaptea, ziua de odihnă este binecuvântată de la începutul creaţiei de însuşi Dumnezeu. Textul nu ne spune direct sensul acestei zile în cazul lui Dumnezeu, ci ne cere o conformitate cu Creatorul, să urmăm tiparul Său. Ca o zi dedicată lui Dumnezeu, ziua de odihnă funcţionează ca o ancoră pentru celelalte zile. Este vorba despre o zi a contemplării lucrului făcut, a evaluării celor realizate şi a semnificării în raport cu sensul întregii creaţii.

Iaşi, 25 noiembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854