Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Pocăinţa corintenilor (2 Corinteni, cap. 7:2-7:16)RSS

În capitolul de astăzi, din cea de-a doua epistolă către corinteni, Pavel relatează despre întoarcerea, cu veşti bune, a lui Tit din Corint. Reamintim, pe scurt, contextul în care se situează acest eveniment.

La insistenţele corintenilor, în a căror biserică apăruse o serie de dispute, de tulburări, Pavel acceptă invitaţia lor şi întreprinde o vizită, în scopul clarificării situaţiei. Această intenţie a sa a fost zădărnicită, deoarece în Corint s-a confruntat cu o parte a bisericii de acolo care i-a contestat calitatea de apostol şi, mai mult decât atât, aşa cum rezultă din 7:12, a fost insultat, „a suferit ocara” din partea unui reprezentant al acestei facţiuni. Deşi îndurerat de soarta acestei comunităţi, Pavel nu-şi pierde încrederea în pocăinţa corintenilor (7:14) şi de a aceea, reîntors în Macedonia, apostolul scrie o epistolă „tristă”, pe care o trimite prin Tit. Se poate uşor înţelege, din textul de faţă, starea de nerăbdare, de tensiune („temeri dinlăuntru”, v.5) a lui Pavel în aşteptarea unui răspuns de la corinteni. Prin urmare, venirea lui Tit, cu ştiri îmbucurătoare despre schimbarea atitudinii faţă de el, despre trecerea de la neascultare la ascultare, îl mângâie pe apostol (7:6-7). Pavel îşi manifestă bucuria, îşi declară încrederea faţă de corinteni, îndrăzneşte să se laude cu ei şi să-şi reafirme unitatea în Duh cu aceştia, în viaţă şi în moarte (7:3).

Revenind la structura textului de astăzi, remarcăm că, în prima parte a capitolului (7:2-4), Pavel pledează pentru nevinovăţia sa în faţa corintenilor, dar şi pentru dragostea reciprocă. În versetul 7:2, el se adresează corintenilor cu rugămintea deschiderii inimilor către el, verbul utilizat aici putând fi tradus şi prin „a lăsa loc”, „a da loc”, „a crea un spaţiu” (gr. chorreo). Acest îndemn corespunde dorinţei apostolului, exprimată mai înainte, de „lărgire a inimii” (6:13), ca urmare firească, în spiritul reciprocităţii, a primirii lor în inima apostolului. Înaintea corintenilor, Pavel este fără vină şi, de aceea, el afirmă cu curaj că n-a nedreptăţit, n-a vătămat şi n-a înşelat pe nimeni. Aceste declaraţii nu învinovăţesc pe corinteni, ci, dimpotrivă, sunt rostite tocmai pentru ca să existe o încredere reciprocă. Apostolul le arată că întotdeauna a vorbit cu încredere în ei, deschis, cu sinceritate, cu francheţe (gr. parrhesia).

Din dragoste pentru corinteni, Pavel a scris această epistolă. El arată foarte clar că scopul scrisorii n-a fost criticarea celui care l-a ofensat, nici în mod direct propria sa apărare, ci „ca să se arate marea noastră purtare de grijă pentru voi înaintea lui Dumnezeu” (v.12). Avem înainte, aşadar, un exemplu de jertfă creştină. Apostolul pare să spună că persoana lui contează mai puţin, că insulta a fost iertată şi că prioritatea sa este recâştigarea dragostei şi credinţei corintenilor.

Ce-a de a doua parte a capitolului (7:5-16) are ca temă centrală convertirea corintenilor, după scrisoarea lui Pavel. Epistola sa mustrătoare a produs o frământare (v.11), o cercetare a lor şi o întristare, dar care mai apoi a condus la lacrimi de căinţă şi râvnă pentru Dumnezeu. Însuşi apostolul a fost întristat în momentul scrierii acestei scrisori, dar apoi totul s-a transformat în bucurie. Întristarea produsă a fost una bună, rodnică, deoarece a durat puţin (v.8), nu a provocat „pagube” (v.9), ci, dimpotrivă, a condus la pocăinţă (v.9).

Această situaţie îi prilejuieşte lui Pavel o reflecţie asupra întristării (gr. lupē) şi a rolului acesteia în viaţa creştină. El face o distincţie între întristarea după voia Domnului şi întristarea lumii. Prima dintre ele provoacă metanoia, pocăinţa, înnoirea minţii şi, în final, mântuirea. De aceasta, spune Pavel, omul nu se căieşte niciodată, rezultatele sunt pozitive şi ele se manifestă printr-o întoarcere a omului la Dumnezeu sau o apropiere mai mare a acestuia de El. Acest pasaj trimite la Epistola către Evrei (12:5-11), unde apostolul vorbeşte despre pedeapsa Domnului aplicată celor pe care El îi iubeşte. O astfel de pedeapsă, care conduce la o întristare rodnică, nu trebuie dispreţuită, căci este dată tocmai din grijă pentru cel iubit de Domnul. Asemenea unui tată care îşi corijează copilul în greşeală, Dumnezeu ne tratează ca pe fii şi ne întristează uneori deoarece doreşte îndreptarea noastră. Pedeapsa este pentru binele nostru, nu trebuie să ne facă să ne pierdem nădejdea şi nu se prelungeşte atunci când regretăm greşeala şi ne smerim. Dumnezeu doreşte să ne facă părtaşi ai sfinţeniei Sale: „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evr. 12:11). Despre întristarea după voia Domnului ne vorbeşte şi Eclesiastul, atunci când afirmă că este mai bine pentru cineva să intre într-o casă de jale decât într-una de petrecere, pentru că în prima dintre ele omul îşi poate aduce aminte de sfârşitul vieţii sale. De asemenea, este de dorit întristarea feţei deoarece prin aceasta, dacă este de la Domnul, „inima se face mai bună” (Ecl. 7:1-4). Despre cei care trăiesc o astfel de întristare, Cristos spune, în evanghelii: „Fericiţi sunt cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” (Mat. 5:4) sau, mai apoi, vor râde (Luca 6:21).

Cea de a doua tristeţe este lumească şi conduce la o stare opusă celei dintâi, la o suferinţă cauzată de îndepărtarea de Dumnezeu, cu sfârşitul previzibil al morţii spirituale. Această întristare este legată de starea de păcat şi perseverarea în această stare, de nepocăinţă şi neascultare. Ea slăbeşte duhul de viaţă din om şi este însoţită de deznădejde, nonsens şi absurd al existenţei umane.

Revenind la text, putem spune că apostolul arată, prin această distincţie, de ce întristare au suferit atât el, cât şi corintenii, adică de o întristare după voia Domnului, care la el s-a transformat în bucurie, iar la ceilalţi în ascultare (v.15), râvnă şi pocăinţă. Sentimentele trezite în corinteni sunt în primul rând de teamă de a nu fi greşit faţă de apostol, apoi de regret pentru situaţia creată şi, în final, de „dorinţă arzătoare” de a a-şi dovedi nevinovăţia înaintea lui şi indignarea („mânia”) faţă de cel care „a făcut ocara”. Avem aici exemplul de pocăinţă al unei întregi biserici, de întoarcere sub ascultare după o perioadă de răzvrătire şi erezie. Înţelegem, prin urmare, de ce bucuria lui Pavel, cel care a aşezat temelia acestei comunităţi creştine, este fără margini.

De asemenea, Tit este la rândul său mângâiat de această întorsătură în bine a lucrurilor, duhul său fiind „răcorit” şi înviorat de atitudinea schimbată a corintenilor. Nu credem că greşim dacă ne gândim că a acceptat misiunea sa în Corint, ca purtător al acelei scrisori triste, cu strângere de inimă, cu gândul unei primiri reci sau chiar ostile în biserica de acolo. Se pare că Pavel l-a încurajat, şi-a susţinut în faţa lui încrederea în corinteni şi chiar s-a „lăudat” cu ei (v.14). Această a atitudine a apostolului n-a fost fără temei, căci lauda „s-a adeverit”, încrederea a fost confirmată şi misiunea ucenicului său a fost un succes. Corintenii l-au tratat pe Tit cu ascultare, au arătat „frică şi cutremur”, iar acesta le-a răspuns cu o mare dragoste.

În final, Pavel îşi reafirmă încrederea în corinteni, „în toate privinţele” (v.16), căci pocăinţa lor este dovada unui duh creştin autentic, al unei convertiri veridice, în care sunt au fost regretate faptele anterioare şi adevărul a triumfat în cele din urmă. Aşa stând lucrurile, apostolul întreprinde o nouă vizită în Corint, în 57-58 (FA 20:2), şi iernează acolo, iar mai apoi merge spre Ierusalim pentru a duce colecta din Macedonia.

Iaşi, 16 noiembrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527