Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Primii ucenici (Ioan cap. 1:35-51)RSS

Apostolul Ioan relatează, în finalul capitolului 1 din evanghelia sa, despre începutul lucrării lui Isus, imediat după botezul Său în apa Iordanului. Spre deosebire de celelalte evanghelii, în care autorii aşează la începutul lucrării de misiune a lui Isus fapte care ţin de lucrarea publică (la reîntoarcerea din pustiu, Isus îşi începe misiunea propovăduind poporului venirea Împărăţiei cerurilor), Evanghelia după Ioan ne descoperă unele evenimente preliminare acestei lucrări: înaintea ieşirii publice are loc întâlnirea primilor ucenici cu Isus.

Textul fundamentează câteva perspective care vor fi urmărite de evanghelist cu atenţie pe parcursul întregii cărţi. Este vorba despre unele dintre ideile de bază ale evangheliei: revelarea identităţii divine a lui Isus şi a lucrării Sale mesianice, relaţia cu Isus construită la şcoala uceniciei, descoperirea identităţii proprii a ucenicului prin raportarea sa la persoana şi lucrarea Mântuitorului, comuniunea, comunitatea şi misiunea creştină.

Dacă analizăm textul prin prisma primei perspective, a revelării identităţii şi misiunii lui Isus, vom observa că el este construit într-un crescendo, având ca punct de plecare viziunea lui Ioan Botezătorul despre Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu. Acest nume sugerează lucrarea lui Isus de mântuire a lumii printr-o jertfă asemănătoare celei prin care Dumnezeu a salvat poporul, în Egipt, în noaptea primului Paşte. Textul continuă cu revelarea lui Isus ca Învăţător (în căutarea unor ucenici), ca Mesia (Cel uns, adică Hristos), ca Acela despre care a scris Moise în Lege şi profeţi (Cel promis de Dumnezeu şi aşteptat de popor). Naraţiunea dezvăluie, apoi, faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (Nume ce semnifică relaţia unică cu Dumnezeu Tatăl) şi că El este Împăratul lui Israel (semnificând relaţia pe care El o are cu poporul Său). Spre finalul textului, Ioan relatează despre descoperirea lui Isus ca fiind Fiul omului, Cel ce deschide cerurile, Cel peste care se suie şi se pogoară Îngerii lui Dumnezeu. Prin acest ultim nume, Domnul face trimitere atât la imaginea vetero-testamentară a scării cerului din viziunea lui Iacov, sugerând astfel că El este Cel prin care omul are acces la Dumnezeu, cât şi la viziunea profetului Daniel (7:13-14), referitoare la domnia veşnică acordată acestuia de Cel îmbătrânit de zile, peste întreaga lume.

Analizând ideea uceniciei, aşa cum o vedem descrisă în acest text, vom observa că cei ce doresc să-l cunoască pe Dumnezeu trebuie să se pregătească cu seriozitate pentru aceasta şi în acest sens nu există altă cale decât acea a unei şcoli temeinice, a uceniciei. Este intrarea într-o relaţie de autoritate în care un maestru îl iniţiază pe căutător în arta apropierii de Dumnezeu. Ucenicia impune atât maestrului cât şi ucenicului standarde înalte, care trebuie respectate.

Observăm că Isus îşi alege primii ucenici din rândul ucenicilor lui Ioan Botezătorul. Sunt ucenici ai lui Ioan Botezătorul sau cel puţin adepţi ai mişcării lui, influenţaţi şi amprentaţi de ideile, disciplina şi dezideratele urmărite de şcoala de ucenicie care se înfiripase în jurul lui Ioan Botezătorul. Rezultă că atunci când ucenicul este bine pregătit apare şi maestrul.

O menţiune se mai impune cu privire la primul maestru al ucenicilor, la Ioan Botezătorul. Acesta îşi dovedeşte calitatea de maestru adevărat atât prin standardele înalte de cunoaştere a Legii şi de disciplină morală pe care ele impune ucenicilor, cât şi prin faptul că ştie să dea ucenicilor adevărata direcţie a relaţiei cu maestrul lor. Astfel, de îndată ce Hristos apare pe scena lumii, Ioan înţelege că misiunea sa este să îi indemne pe cei care l-au urmat până atunci spre Cel ce este mai mare ca El. Maestrul adevărat este acela care îi conduce pe oameni nu spre sine, ci spre Dumnezeu.

Cu privire la a treia perspectivă, a descoperirii propriei identităţii în relaţia cu Isus, textul evangheliei ne arată următoarele: ucenicii găsesc în relaţia cu Isus un răspuns absolut la căutările şi frământările lor spirituale de până atunci, iar întâlnirea cu Domnul dă contur propriei personalităţi a fiecăruia dintre ucenici. Aceasta are loc atât prin cuvântul transformator pe care Isus îl rosteşte în dreptul fiecăruia dintre ei, cât şi prin răspunsul pe care îl dau ucenicii Mântuitorului, în urma acestui cuvânt inspirat şi creator.

Întâlnirea dintre Isus şi Simon, fiul lui Iona, îl arată pe Domnul ca fiind Cel care cunoaşte omul din interior. Prin cuvântul Său, El revelează lui Simon adevărata Sa identitate, realizând actul simbolic al schimbării numelui, care trimite, în tradiţia iudaică, la ideea intrării într-o nouă relaţie cu Dumnezeu, gestul fiind un semn al unui nou legământ dintre omul respectiv şi Dumnezeu. Astfel, Simon, fiul lui Iona şi fratele lui Andrei, va avea după această întâlnire cu Isus, un nume nou, Chifa (Petru). Aceasta sugerează ideea începutului unei noi zidiri în care Petru va avea un rol aparte, adică va fi piatra de temelie, prin aceasta Mântuitorul indicând încă de la început pe cel care va fi liderul comunităţii creştine primare.

Întâlnirea dintre Isus şi Natanael relevă foarte bine cel de al doilea aspect susmenţionat. Isus vede, prin puterea sa divină, adevărul din interiorul inimii ucenicului care se îndreaptă spre el, şi rosteşte despre acesta o mărturie. Acest cuvânt îl determină pe Natanael să răspundă lui Isus pe măsura cuvântului rostit de Mântuitor. Cunoscându-se pe sine în lumina cuvântului lui Isus, Natanael ajunge la o cunoaştere mai profundă despre Dumnezeu, mărturisind aceasta înaintea lui Isus: ,,Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!”

Acest răspuns este considerat de Isus ca fiind determinat de raportarea corectă a ucenicului, exprimată prin actul credinţei, care este, deopotrivă, vedere interioară, cunoaştere, mirare şi extaz în faţa modului în care lucrează Dumnezeu. Avem aici taina persoanei care este aceea a unei stări faţă către faţă. În această stare, fiecare persoană se revelează celeilalte şi descoperă mereu alte noi adâncimi, insondabile altui mod de cunoaştere decât cel al credinţei.

În sfârşit, referitor la ultima perspectivă a comuniunii şi misiunii creştine, se observă că ucenicii, intrând în relaţia cu Hristos, conştientizează pe parcursul textului ideea apartenenţei lor la un ,,noi”, care semnifică nu numai relaţia cu Hristos, ci şi relaţia pe care o au ucenicii unii faţă de ceilalţi. Acest ,,noi” se naşte din convingerea interioară a ucenicului despre identitatea şi misiunea Domnului, care este împărtăşită şi altora. De aceea, în creştinism, comuniunea cu ceilalţi ucenici este ceva foarte natural, după cum la fel de naturală este şi misiunea creştină, care reprezintă mărturia ucenicilor în lume despre identitatea şi lucrarea mântuitoare a lui Isus.

În ultimul verset al textului, această comuniune este legitimată şi fundamentată nu numai în planul relaţiilor dintre ucenici, şi în planul vertical al relaţiei cu Isus, ca Fiu al Omului. Cei care cred primesc promisiunea vederii în slavă a Fiului omului. Sensul comuniunii creştine rămâne în permanenţă acela de a celebra şi contempla această imagine a Fiului lui Dumnezeu devenit, prin întrupare, Fiul omului, mărturisit în lume şi înălţat în slavă.

Iaşi, 4 octombrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854