Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Semnul pâinii (Ioan cap. 6:1-21)RSS

Minunea înmulţirii pâinilor este unul dintre cele şapte miracole despre care a scris apostolul Ioan în Evanghelia sa şi singura minune relatată în toate cele patru evanghelii. Este probabil una dintre cele mai cunoscute, mai populare şi mai invocate minuni dintre cele săvârşite de Isus în trecerea sa pe pământ.

Deşi toate evangheliile relatează evenimentul, pot fi găsite şi diferenţe interesante. Astfel, numai Ioan asociază acest miracol Paştelui evreiesc, care era aproape (Ioan 6:4). Această menţiune ioanină, deloc întâmplătoare, dă o greutate deosebită textului, dacă o punem în corelaţie cu vs. 11 şi cu partea de mijloc a capitolului 6 (Ioan 6:22-59), intitulat, în traducerea Cornilescu, Pâinea vieţii. Acest aparent nesemnificativ detaliu orientează întreaga înţelegere a capitolului 6 spre relaţia miracolului înmulţirii pâinii cu viaţa lui Moise şi istoria poporului evreu în pustie, după eliberarea din robia babiloniană. Dacă luăm în discuţie şi sfârşitul capitolului 5, când Isus răspunde iudeilor arătând necredinţa lor (Ioan 5:45-47), se vede cum El aduce în discuţie persoana lui Moise, socotit reperul biblic exemplar, referinţa cea mai importantă pentru aceştia. Isus spune: „Să nu credeţi că vă voi învinui înaintea Tatălui; este cine să vă învinuiască: Moise, în care v-aţi pus nădejdea” (Ioan 5:45).

Evenimentele descriptive din istoria minunii hrănirii mulţimii şi contextul lor sunt de o simplitate dezarmantă. Dar ordinea narării, modul în care acestea sunt acestea îmbinate sau relaţionate între ele, precum şi semnificaţiile adânci care se întrevăd dincolo de aparenţe, oferă textului o frumuseţe teologică deosebită. Nu întâmplător spusele lui Isus despre Moise sunt aşezate alături de minunea înmulţirii pâinii şi mersul pe apă. Este o vorba aici de o nouă legitimare a lui Isus. După mărturia Tatălui, cea a lui Ioan Botezătorul şi a Lui Însuşi, Isus aduce înaintea iudeilor, într-un mod indirect, mărturia lui Moise. Moise a lăsat poporului evreu aceea promisiune a lui Dumnezeu care spunea că va ridica un proroc asemenea lui, de care erau obligaţi să asculte (Deut 18:15). De aceea, atât poporul de rând cât şi fruntaşii şi fariseii aveau această întrebare pe buze: este Isus prorocul aşteptat?

În pasajul de faţă, în două versete este utilizat termenul semn: în vs.2, atunci când se spune despre Isus că o mare gloată mergea după El deoarece văzuse semnele pe care le făcuse cu cei bolnavi, şi în vs.14, atunci când oamenii, după săvârşirea minunii, au tras concluzia că El este proorocul aşteptat în lume (Cornilescu traduce aici „semn” prin „minune”).

O cercetare a Scripturii, chiar şi foarte sumară, indică o frecvenţă ridicată a folosirii acestui cuvânt, în ambele testamente. Dar ce înseamnă semn (gr. semeion), la ce realitate se referă şi cu ce sensuri teologice este folosit termenul în Scripturi? Ştim, de la apostolul Pavel, că iudeii cătau semne, iar grecii înţelepciune. Există, prin urmare, o tradiţie a semnelor la acest popor, tradiţie pe care o descoperim dacă citim cu atenţie Vechiul Testament. Dacă ne aplecăm asupra cercetării semnului biblic, distingem trei categorii: primele două mai restrânse ca semnificaţie, iar ultima mai largă, incluzându-le pe cele dintâi. În general, semnul biblic implică relaţia omului cu Dumnezeu, iar conţinutul său este acoperit de acţiunea de întrepătrundere a planului divin cu cel terestru, de intersecţie a lumilor (vindecările, învierile, exorcizările etc.).

Prima mare grupare a semnelor se referă la alegere, separare şi diferenţiere. Putem exemplifica prin sângele cu care s-a uns porţile în Egipt, prin semnul Sabatului sau semnul de pe mână şi de pe frunte etc. (Exod 13:16). Purtătorul semnului este altceva decât restul, decât ceilalţi, în cazul nostru este cel ales. Cea de a doua cuprinde semne de autentificare, identificare, dovadă sau legitimare. Aici am putea aminti semnele cerute de Ghedeon lui Dumnezeu (Jud 6:17) sau semnele sfârşitului vremurilor (Luca 21:11, de exemplu). Rolul semnului în aceste două categorii este cel de marcă a recunoaşterii sau de element care, ataşat unui eveniment, distinge un lucru de alt lucru. Semnul, în această primă accepţie, este realitatea care trimite spre o altă realitate, având, prin urmare, o putere de semnificare. Ataşat unui lucru, semnul schimbă calitatea sa. Prezenţa semnului indică aşadar ceva care s-a întâmplat sau care se va întâmpla, având, prin urmare, funcţia de orientare, prin calitatea sa de reper, de indicator, de jalon.

Cea de a treia categorie, a semnelor de iubire, de abundenţă, de revărsare a binecuvântării este ceva mai specială, pentru că revelează lucrarea de iertare a lui Dumnezeu. Prin excelenţă, avem aici miracolele săvârşite de Isus. Acest sens acoperă ideea de minune sau de semn-minune, cu deschidere mai amplă, deoarece înseamnă nu numai alegere, diferenţiere şi autentificare, ci şi dragoste, bunăvoinţă, salvare.

Dacă analizăm comparativ semnele din Vechiul Testament şi cele din Noul Testament, constatăm o evoluţie a semnului dinspre delimitare, diferenţiere (care atrage judecata) spre iubire, vindecare, mângâiere, mântuire (care presupune revărsarea binefăcătoare a Duhului). Având în vedere cele de mai înainte, referitoare la semne-minuni, putem interpreta prin această grilă de lectură minunea înmulţirii pâinii.

Revenind la text, observăm că apostolul Ioan aşează cuvintele Mântuitorului de la sfârşitul capitolului anterior (Ioan 5:45-47) înaintea relatării celor două minuni (hrănirea mulţimii şi mersul pe apă) pentru a arăta că Isus este proorocul aşteptat şi chiar mai mult de atât. Prin Moise, Dumnezeu îi anunţă pe israeliţi că vor primi pâine din cer (mana), dar Isus le dă el însuşi această pâine, şi nu una care să sature burta, ci care să dea viaţa. Asemenea lui Moise, Isus trebuie să treacă o apă, dar el nu despică marea, ci trece pe deasupra ei. Pentru această paralelă pledează şi legătura dintre Ioan 6:6 şi Exod 16.4, în ambele fiind vorba, privitor la aceste evenimente, de o încercare, de o testare a credinţei. De asemenea, ca şi în Exod 16:19, Isus cere mulţimii să nu risipească nimic, să nu arunce ce a rămas din ceea ce au primit (Ioan, 6:12). Chiar şi menţionarea urcării pe munte a lui Isus, care apare în această secvenţă de două ori (Ioan 6:3 şi 6:15), poate fi interpretată ca pe o trimite la urcarea pe munte a lui Moise. Argumentele, aşadar, pentru a decela o intenţie a lui Ioan de a propune o paralelă între mana din pustie şi pâinea de la marea Tiberiadei, sunt cât se poate de consistente.

Ceea ce n-au reuşit fariseii, şi anume să-şi deschidă inima şi să creadă, au reuşit oamenii simpli. Legătura de identitate dintre persoana lui Isus şi prorocul promis de Dumnezeu, prin Moise, este descoperită în urma minunii înmulţirii pâinii şi anunţată de apostol în vs.14: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.” Dar înţelegerea poporului este limitată, căci el văde în Isus altceva decât vindecare spirituală, dragoste, mântuire; el întrevede un posibil lider politic şi militar capabil să-l dezrobească de sub puterea romană. În acest sens, Ioan scrie mai încolo, în evanghelie, că şi fariseii au realizat o astfel de perspectivă (Ioan 11:47-48) şi de aceea căutau să-L omoare. Dar misiunea lui Isus era alta şi apostolul arată cum El a preferat retragerea pe munte asumării unei sarcini care nu intra în planurile lui Dumnezeu.

Cea doua dimensiune spirituală a textului este referinţa care se poate face la Cina Domnului. În acest sens versetul 11 trimite foarte precis spre gesturile care însoţesc taina euharistiei: Isus „a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos” (Ioan 6:11). Accentul cade aici pe cele două aspecte fundamentale ale cinei: a binecuvântării şi invocării prezenţei lui Dumnezeu („a mulţumit”) şi a părtăşiei, a comuniunii („le-a împărţit”).

În concluzie, în miracolul înmulţirii pâinii, Isus uneşte cele două semnificaţii, una cu rădăcini în trecut, cealaltă de perspectivă, cu ţintire în viitor. Pâinea distribuită mulţimii flămânde şi obosite de pe malul Tiberiadei este mana cea nouă, o prefigurare a cinei Domnului. Semnul pâinii arată alegerea făcută de Dumnezeu (mulţimea este asemenea poporului ales din pustie), autentificarea persoanei lui Isus şi bunătatea, mila şi îndurarea lui Dumnezeu (mulţimea flămândă primeşte darul divin).

Iaşi, 6 decembrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854