Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Sfârşitul epistolei (2 Corinteni 12:19-13:14)RSS

Finalul celei de-a doua epistole către Corinteni are două fragmente distincte. În primul dintre ele, reprezentat prin versetele 12:19-13:10, apostolul Pavel vorbeşte despre cea de-a treia sa vizită în Corint, despre scopul acestei călătorii şi despre aşteptările sale, în comparaţie cu cele ale corintenilor. În al doilea fragment, care cuprinde versetele 13:11-14, sunt scrise rugăciunile, saluturile, urările şi benedicţia trinitară cu care apostolul încheie această epistolă.

Credincioşii din Corint se aşteptau ca la această a treia venire a lui Pavel în mijlocul lor, ei să fie cei care îl vor judeca pe apostol pentru a stabili dacă Hristos vorbeşte sau nu prin el. În acest sens, corintenii aşteptau de la el, încă mai demult, o explicaţie în legătură cu particularităţile şi conţinutul lucrării lui de vestire a Evangheliei lui Hristos, care nu se asemăna cu acel al „apostolilor” iudaizatori.

Pavel le arată însă acestor credincioşi că ei înşişi vor fi cei care vor fi judecaţi la venirea sa (2 Cor. 13:1), iar această judecată a lor stă sub semnul deuteronomic al condamnării celor vinovaţi pentru închinare la idoli (Deut. 17:6) şi pentru mărturie mincinoasă (Deut.19:16). Or, ca să nu se întâmple aşa, apostolul le sugerează ca ei înşişi să se judece în lumina adevărului lui Hristos şi potrivit credinţei în El. Practic, credincioşii sunt îndemnaţi să discearnă problemele din comunitatea locală precum şi cele din vieţile lor personale, deoarece conflictul dintre iudaizatori, adepţii lor şi echipa apostolului Pavel era în realitate un conflict cu Hristos Însuşi şi cu esenţa mesajului crucii Sale.

Apostolul precizează că nu va mai veni smerit şi nici pentru a se apăra înaintea corintenilor, ci va veni ca judecător al lor şi ca unul care are putere de la Dumnezeu să administreze pedeapsa care se cuvine celor neascultători, celor răzvrătiţi. În acest sens, în 10:13, Pavel afirmă că nu doreşte să-i confrunte în modul arătat mai sus, pentru că ar putea fi spre dărâmarea unora dintre ei. Drept urmare, apostolul le sugerează să îşi reconsidere poziţia faţă de adevărul fundamental al noii credinţe propovăduite de el în Biserica din Corint.

Acest adevăr nu are nevoie de o validare exterioară din partea nimănui pentru că el nu este un simplu discurs, o vorbire oarecare. Vestirea Evangheliei, în concepţia lui Pavel, are ca suport un eveniment istoric obiectiv (răstignirea) şi taina descoperirii adevăratei identităţi a unei Persoane (Isus Hristos). Evanghelia este validată prin răspunsul pe care Dumnezeu Tatăl îl dă acestui eveniment, prin puterea Sa: El este Cel ce îl învie pe Hristos în putere, glorie şi viaţă eternă şi îl aşează ca început al unei noi umanităţi unite pe deplin cu Dumnezeu şi restaurată în sine, asupra căreia moartea, păcatul, dezordinea şi despărţirea de Dumnezeu nu mai au nici o putere.

Dacă în deschiderea primei epistole către Corinteni (2:2) apostolul îşi manifesta dorinţa de a nu vedea nimic altceva în Biserica din Corint decât pe Hristos, şi anume pe Hristos cel răstignit, provocarea pe care apostolul o aruncă acum acestei comunităţi şi fiecărui credincios în parte este una de aceeaşi natură. În lumina a ceea ce s-a întâmplat în Corint în urma lucrării iudaizatorilor, apostolul îi îndeamnă pe credincioşi ca înainte de a judeca dacă Hristos vorbeşte sau nu, prin Pavel, să se verifice în prealabil pe sine, respectiv dacă ei mai sunt în credinţă, în Hristos cel răstignit. Or, o astfel de analiză, ar trebui sa le descopere credincioşilor faptul că ei erau încă departe de dezideratul trăirii vieţii celei noi în Hristos. În mijlocul comunităţii erau dezbinări, mâinii, certuri, partide, vorbiri de rău, îngâmfări, tulburări, bârfeli, iar în vieţile personale ale credincioşilor se manifestau grave păcate.

Prin urmare, apostolul le cere corintenilor să se examineze, să se testeze în privinţa credinţei, să vadă dacă Isus Hristos este în ei (2 Cor. 13:5). Rezultatul acestei încercări va arăta dacă ei sunt primiţi de Dumnezeu sau lepădaţi. Aici, lepădarea nu trebuie înţeleasă în sens soteriologic, ci mai degrabă circumstanţial, lepădarea însemnând îndepărtarea credinciosului de Duhul lui Dumnezeu, de Duhul adevărului şi al discernământului. Dar, din orice perspectivă am privi situaţia, termenul „lepădat” (gr. adokimos) are valenţe negative puternice în Noul Testament. Acelaşi cuvânt este folosit, de exemplu, în Epistola către romani, când Pavel vorbeşte despre cei care nu-l păstrează pe Dumnezeu în raţiunea lor şi, prin urmare, Dumnezeu îi lasă „în voia minţii lor blestemate” (Rom. 1:28). Lepădat este omul care se împotriveşte adevărului Evangheliei, fiind „un stricat la mine” şi un „osândit în ce priveşte credinţa” (2 Tim. 3:8). În sfârşit, lepădat este şi acela care susţine că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, dar Îl tăgăduieşte prin faptele sale, el devenind „o scârbă”, un nesupus şi un netrebnic pentru orice faptă bună (Tit 1:16). Dimpotrivă, cel încercat şi acceptat (gr. dokimos) de Dumnezeu, îi slujeşte Lui şi trăieşte neprihănirea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt (Rom. 14:17-18). Invitaţia lui Pavel din finalul celei de-a doua epistole către Corinteni este aşadar una crucială, cu un rezultat definitoriu pentru viaţa creştină.

Sunt elemente obiective care stau la baza acestui îndemn al apostolului. Faptele reprobabile care s-au petrecut în comunitatea creştină de acolo, adică gâlceava, pizma, mânia şi celelalte păcate enumerate în 12:20, sunt date suficiente care ridică, în mintea oricărui creştin, semne de întrebare. Către o cercetare de sine îi îndeamnă, aşadar, Pavel. Dar apostolul merge chiar mai departe. În spiritul a ceea ce a scris anterior, el le cere corintenilor să cerceteze şi faptele sale şi să recunoască, astfel, că el nu este lepădat (13:6), cum susţineau probabil iudaizatorii. Deşi a lucrat între ei în slăbiciune, este plin de puterea lui Hristos, aşa cum şi Domnul a fost răstignit în slăbiciune, dar trăieşte în noi, plin de putere (13:3), prin puterea lui Dumnezeu (13:4).

În partea a doua, saluturile, îndemnurile şi provocările apostolului adresate comunităţii creştine din Corint se transformă în rugăciuni adresate lui Dumnezeu. Pavel doreşte ca acest efort de punere la încercare, de judecare de sine şi a întregii comunităţi să beneficieze de asistenţa şi ajutorul lui Dumnezeu. În benedicţia finală, toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt invocate în rugăciune de apostolul Pavel, pentru ca, prin lucrarea specifică a Fiecăreia din Cei Trei, Dumnezeu să se arate în mod deplin în mijlocul comunităţii creştine. Fie ca „Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi! Amin” (13:14).

Iaşi, 1 februarie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854