Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Sinteză - Autoritatea lui MoiseRSS

În Vechiul Testament, figura lui Moise este centrală. Comentatorii evrei consideră că dacă Avraam a fost strămoşul naţiei, Moise a fost forţa esenţial creatoare, modelatorul poporului; prin el, nu numai israeliţii, ci şi întreaga omenire a făcut un salt uriaş înainte. Un istoric evreu vorbea despre Moise ca despre un mare luminat, un vizionar, un revoluţionar, un legiuitor şi un fondator de religie. Pe de altă parte, mai mulţi dintre cei care au comentat persoana, viaţa şi misiunea lui Moise au susţinut, de asemenea, că deşi a fost o personalitate ieşită din comun, el nu a fost câtuşi de puţin un supraom. De aceea, încă din cele mai vechi timpuri, rabinii s-au luptat cu tendinţa omenească de zeificare a personalităţilor fondatoare şi s-au străduit, în ideea de a contrabalansa, să scoată în evidenţă slăbiciunile şi eşecurile lui Moise. Însuşi Moise, în înţelepciunea sa, a prevăzut acest lucru, deoarece s-a descris pe sine ca om cu dificultăţi de vorbire, nesigur, ezitant, uneori laş, ridicol, iritabil etc.

Pentru majoritatea oamenilor, Moise a avut rolul unui conducător; a fost un om providenţial care a primit de la Dumnezeu misiunea de a scoate poporul evreu din Egipt şi de a crea o nouă naţiune. În strânsă relaţie cu acest aspect politic, invocat mai sus, se află primirea şi înmânarea Legii către popor, adică aspectul religios. Dincolo de aceste dimensiuni, lui Moise i se recunoaşte, mai rar, caracterul pedagogic al misiunii sale. El este un model de urmat pentru orice om, fără îndoială, dar este, prin excelenţă, un exemplu de exercitare a autorităţii în condiţii foarte dificile.

Deoarece considerăm problema autorităţii ca esenţială atât pentru viaţa bisericii, cât şi pentru bunul mers al societăţii în general, într-o lume în care autoritatea este tot mai contestată la toate nivelurile, vom extrage pe scurt, din Exod, câteva învăţăminte cu privire la această chestiune.

În primul rând, constatăm că autoritatea spirituală autentică are o origine divină. Moise primeşte autoritatea de la Dumnezeu (Exod 3) şi el vine în faţa poporului după această chemare specială. O autoritate autentică se legitimează în biserică, între credincioşi, tocmai prin identificarea acelui moment al chemării. De aici, cel chemat îşi trage forţa, iar ceilalţi încrederea.

Apoi, autoritatea necesită o perioadă iniţială, obligatorie, de ucenicie. Nimeni nu-şi începe exercitarea autorităţii, indiferent cine este, decât trecând prin această etapă a vieţii. Moise a trăit 40 de ani în Egipt ca un prinţ, şi-a însuşit cunoştinţele egiptenilor, dar aceste lucruri n-au fost suficiente pentru misiunea pe care Dumnezeu trebuia să i-o încredinţeze. Dumnezeu trebuia să-l scoată de acolo, să-l ducă într-o ţară străină, să-l pună sub îndrumarea unui învăţător (Ietro) şi să completeze ceea ce lipsea formării sale: perseverarea în virtuţi, ascultarea, pregătirea spirituală pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi însuşirea adevăratei cunoaşteri.

Autoritatea trebuie să-şi valideze în permanenţă poziţia, trebuie să confirme. Prin toate acţiunile sale, Moise îşi arată priceperea; el dovedeşte, cum am spune astăzi, competenţă în conducere. Înfruntarea faraonului, trecerea Mării Roşii, rezolvarea crizelor privind apa şi mâncarea, câştigarea unor bătălii sunt succese notabile care legitimează poziţia lui Moise.

De asemenea, persoana aflată în poziţie de autoritate este un model pentru ceilalţi. Moise este aşezat înaintea poporului evreu ca un exemplu; între el şi ceilalţi se observă un decalaj spiritual, Dumnezeu chemându-i la acoperirea acestei distanţe. Pentru unii din popor, cum ar fi Iosua de pildă, faptul creează o tensiune pozitivă care îi împinge înainte; pentru alţii, dimpotrivă, acţionează negativ, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea evreilor din pustie care au cârtit şi s-au răzvrătit împotriva lui Moise.

Dacă este autentică, autoritatea nu poate fi asumată şi exercitată în mod absolut. Moise, la îndemnul lui Ietro, îşi reduce povara conducerii fără a-şi pierde autoritatea. El judecă pricinile grele şi le aduce înaintea lui Dumnezeu, dar lasă unor oameni socotiţi vrednici judecarea cazurilor mai uşoare. Moise distribuie din autoritatea sa, delegă, are încredere în ceilalţi, se bazează pe ei.

Adesea, şi acest fapt se confirmă şi în cazul lui Moise, omul aflat în poziţie de autoritate este contestat, provocat. În acest fel, autoritatea sa este încercată; sunt testate forţa şi limitele acesteia. Moise este contestat, oamenii cârtesc şi ajung să-l ameninţe chiar cu moartea. Scriptura este plină de astfel de exemple: pe Pavel l-au persecutat în primul rând creştinii care formau aripa iudaizatoare din Ierusalim şi din cauza lor s-a predat romanilor; Timotei, ucenicul său, a fost contestat de biserica din Efes etc.

Moise înţelege prioritatea şi respectă echilibrul dintre scop (misiune) şi nevoile poporului. În toate acţiunile sale, el are în vedere problemele evreilor, pe de o parte, iar pe de altă parte misiunea încredinţată de Dumnezeu. El nu disociază între cele două. Este conştient de faptul că misiunea este un non-sens fără oamenii care s-o pună în aplicare. Chiar şi în situaţia în care oamenii îl dezamăgesc şi „se aprinde de mânie împotriva lor", nu pierde din vedere soarta sa. Decizia lui de declanşare a măcelului în tabără în cazul închinării la viţelului de aur arată, în final, dragostea pentru popor. Este, de fapt, o jertfă adusă pentru iertare în faţa lui Dumnezeu, un sacrificiu al evreilor.

Apoi, credem că autoritatea autentică este lucidă, are o bună cunoaştere de sine, şi-şi sesizează limitele proprii. Moise avea pe lângă calităţi şi o mulţime de defecte şi era conştient de slăbiciunile sale. Nu s-a sfiit să-şi mărturisească imperfecţiunile, deoarece temelia sa nu stătea într-un „management al imaginii", ci în puterea dată de Dumnezeu.

Autoritatea spirituală înseamnă jertfă şi mijlocire. În pustie, Moise este mijlocitor între Dumnezeu şi om: se roagă pentru ca poporul să nu fie nimicit, se roagă pentru iertarea lui (Exod 32:7-14), iar Dumnezeu amână pedeapsa. Moise nu ezită, la limită, să se ofere el însuşi ca jertfă expiatoare.

De asemenea, o autoritate autentică are în vedere transmiterea modelului prin formarea ucenicilor. În Exod, vedem preocuparea lui Moise pentru ucenicia lui Iosua, grija pentru pregătirea unui om capabil să preia, după dispariţia sa, conducerea poporului. Iosua îl însoţeşte peste tot pe Moise, urcă cu el pe munte şi, mai târziu, se arată omul capabil să sfârşească munca începută de acesta.

În concluzie, Moise dovedeşte prin acţiunile sale din pustie calităţi de incontestabile de lider, exercitându-şi cu mare înţelepciune autoritatea încredinţată de Dumnezeu. Un astfel de model, validat cu prisosinţă în situaţii de criză, poate fi preluat astăzi în bisericile noastre evanghelice.

Iaşi, 11 noiembrie 2007

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527