Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Suferinţele şi virtuţile slujitorului (2 Corinteni, cap. 6:1-7:1)RSS

Primele două versete ale acestei secţiuni (2 Cor. 6:1-7:1) continuă discuţia abordată în finalul capitolului 5, privitoare la slujba împăcării exercitată prin slujirea apostolică, împlinită prin lucrarea apostolul Pavel în Corint.

Corintenii sunt îndemnaţi, în lumina unui imperativ prezent, exprimat prin fraza: ,,Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii”, dedus din interpretarea unui pasaj din Vechiul Testament (Isaia, 49:8), să ţină cont de faptul că apostolul Pavel, în calitatea sa de apostol al Neamurilor, exercită slujba mesianică a lui Hristos de a duce Lumina mântuirii în afara poporului evreu, la celelalte naţiuni. Neluarea în considerare a importanţei acestei slujiri pune o barieră între corinteni şi Dumnezeu, drept pentru care este necesară o reconciliere grabnică. Apostolul Pavel şi ceilalţi fraţi din echipa sa sunt numiţi aici ,,împreună lucrători cu Dumnezeu”, lucrători faţă de care corintenii sunt îndemnaţi să manifeste fidelitate şi respect. Pe de altă parte, neluarea în considerare a acestui statut al apostolului şi al grupului său ar face ca ei să se afle în nefericita situaţie de a fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.

Urmează apoi un alt pasaj (6: 4-7) în care apostolul răspunde celor ce îi defăimau slujirea, arătând care au fost dovezile prin care el şi ucenicii săi au arătat că sunt nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu. Comentatorii au clasificat aceste dovezi în trei mari categorii: suferinţele misiunii, virtuţile slujitorului şi armele sale spirituale. În prima categorie, sunt enumerate: necazurile (în originalul grecesc folosindu-se un cuvânt cu nuanţe puternic eshatologice, care anticipează necazurile vremurilor de pe urmă, inaugurate de timpurile mesianice), nevoile şi strâmtorările; urmează apoi bătăile, temniţele şi răscoalele, care sugerează împotrivirile autorităţilor lumii necreştine faţă de slujirea apostolică; iar în final, o ultimă serie de suferinţe personale, inerente realizării slujbei de apostol al lui Hristos, respectiv osteneli, vegheri şi posturi. În categoria virtuţilor pe care trebuie să le aibă slujitorul creştin autentic, sunt enumerate: puritatea, înţelepciunea, îndelunga răbdare, bunătatea, prezenţa Duhului Sfânt şi dragostea neprefăcută pentru cei cărora se adresează slujirea apostolică. De asemenea, în categoria armelor spirituale, cu care trebuie să se înarmeze slujitorul creştin autentic, sunt incluse: cuvântul adevărului, cu referire la faptul că discursul creştin trebuie să se deosebească de discursul filosofic prin propovăduirea adevărului lui Hristos, puterea lui Dumnezeu, cu referire la semnele şi minunile care se făceau în acele vremuri prin mâna apostolilor şi armele de lovire şi de apărare pe care le dă neprihănirea, potrivit unei traduceri mai fidele originalului grecesc, armele de-a dreapta şi de-a stânga (sabia şi scutul, erau armele pe care le purta în mâini orice soldat din acea vreme), pe care le dă dreptatea.

Acestor dovezi le urmează o înşiruire de antiteze referitoare la condiţia apostolului Pavel în raportarea sa la lume, înşiruire ce reprezintă o serie de paradoxuri şi care, citite în cheia fericirilor din predica de pe munte, caracterizează condiţia creştinului în lume: „în slavă şi în ocară, în vorbire de rău şi în vorbire de bine”. De asemenea, despre slujitori, Pavel spune: „suntem priviţi ca nişte înşelători, cu toate că spunem adevărul; ca nişte necunoscuţi, cu toate că suntem bine cunoscuţi; ca unii care murim şi iată că trăim; ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi; ca nişte întristaţi şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (6:8-10).

Pasajul următor (6:11-13) reprezintă un apel direct la afecţiunea corintenilor. După această lungă înşiruire de dovezi ale dragostei pentru credincioşii din Corint, pe care apostolul îi numeşte în acest pasaj ,,copiii” săi, Pavel reiterează apelul adresat corintenilor pentru ca ei să-i răspundă cu aceeaşi măsură a dragostei depline.

Următorul pasaj (6:14-18) a suscitat multe comentarii de-a lungul vremurilor, fiind greu de încadrat în ansamblul temelor abordate de apostol până acum în această epistolă, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să lanseze ideea că el ar reprezenta o adăugire mai târzie, de influenţă eseniană. Însă alţii au considerat că acest fragment are în vedere discuţiile care au avut loc între Pavel şi corinteni, despre care se relatează în prima sa epistolă, referitoare la raportarea acestora la contextul social al acelor vremuri (idolatrie, standarde sociale şi morale decăzute etc.). Principiile enumerate aici ar putea fi folosite ca parte aplicativă, în orice alt context, în ceea ce priveşte raportarea creştinilor la lume şi la asocierea cu necreştinii, în vederea realizării oricărei lucrări. În sfârşit, o ultimă categorie de comentatori a interpretat acest pasaj în contextul polemic al epistolei de faţă. Necredincioşii, cu care apostolul interzice corintenilor să aibă orice legătură, folosindu-se de parabola jugului, ar fi tocmai acei falşi apostoli, acei falşi lucrători, care denigrau lucrarea lui Pavel în Corint. În lumina acestei chei de interpretare, s-a spus că în acest pasaj apostolul cere, ca un răspuns la apelul său de mai sus, privind împăcarea corintenilor cu Dumnezeu, o dovadă concretă, care ar consta în delimitarea faţă de aceşti impostori. Separarea de iudaizatori, despre care textul sugerează că ar avea o sursă de inspiraţie necreştină, demonică chiar, prin referirea la numele demonului iudaic Belial, ar fi condiţia necesară ca această comunitate din Corint să redevină din nou Templu a lui Dumnezeu, prin refacerea părtăşiei acesteia cu adevăraţii apostoli ai lui Hristos.

În final, apostolul Pavel îndeamnă la neprihănire, la slujirea lui Dumnezeu cu o inimă curată, departe de întinarea trupului şi a duhului: „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (7:1).

 

Iaşi, 2 noiembrie 2008

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854