Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Vindecarea fiului unui slujbaş împărătesc (Ioan cap. 4:43-54)RSS

Pasajul este puternic legat de prima minune a lui Cristos prezentată în Ioan (v. 46). După transformarea apei în vin, Isus merge la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Are loc prima izgonire a vânzătorilor din Templu, urmată de discuţia cu Nicodim. După această discuţie, Isus vine în Iudeea (3:22), dar în urma disputelor pe tema botezului (4:1-3), se hotărăşte să se întoarcă din nou în nord, în Galileea. În drum spre Galileea, „fiindcă trebuia să treacă prin Samaria” (4:4) stă de vorbă cu femeia samariteancă şi are loc o trezire spirituală în aceste locuri. Isus este rugat să rămână în Samaria două zile, după care îşi continuă călătoria spre nord, ajungând în localitatea Cana din Galileea. Un funcţionar imperial, venit din Capernaum, Îl roagă să-i vindece fiul, aflat pe moarte. Urmează un dialog succint şi în cele din urmă confirmarea acestui al doilea semn săvârşit de Cristos. În cele ce urmează, vom privi această pericopă în lumina uneia dintre temele sale dominante: actul credinţei.

Credinţa care cere [Rugăciunea]: La acest nivel, credinţa înseamnă conştientizarea propriilor limite. Acest tip de credinţă este cel mai întâlnit în jurul nostru şi adesea în vieţile noastre. Situaţiile critice din viaţă, nevoile cu care ne confruntăm, provocările la care suntem expuşi - toate facilitează actul rugăciunii (sau cel puţin o formă a sa). Până şi omul cel mai necredincios rosteşte rugăciuni evlavioase de izbăvire în momentele de cumpănă sau de pericol din viaţă. Este primul pas, care ne pune în faţa limitelor noastre. Rămânerea la acest nivel al credinţei ar însemna în cele din urmă ratarea traseului nostru spiritual; şi totuşi, nu este poziţie mai naturală fiinţei umane decât aceea a îndreptării spre Dumnezeu, înţelegând cine suntem noi şi întrezărind cine este El.

Ori de câte ori definim demnitatea în raport cu semenii pornim de pe o poziţie greşită. Demnitatea autentică rezultă din felul în care ne raportăm la adevăr. În ceea ce priveşte fiinţa umană, există un singur „moment al adevărului”, al autenticităţii, al demnităţii umane: închinarea înaintea lui Dumnezeu şi recunoaşterea dependenţei noastre de El. În actul închinării, omul recunoaşte şi afirmă cine este Dumnezeu şi cine este el ca om. Atunci când refuz să îmi îngenunchez fiinţa înaintea Dumnezeirii, nu doar resping promisiunile şi binecuvântările divine, dar - mai mult - aleg să trăiesc în minciună. Pasajul din evanghelie aflat în atenţia noastră aici ne prezintă însă mai mult decât imaginea unei credinţe care cere.

Credinţa care îndrăzneşte [Răspunsul]: Credinţa înseamnă îndrăzneală. A crede înseamnă să îndrăzneşti înspre ceea ce este un necunoscut pentru tine, dar ceea ce este „gol şi descoperit” pentru Dumnezeul tău. Autorul Epistolei către evrei scrie: „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că El răsplăteşte celor ce-L caută” (11:6). În aparenţă, replica lui Cristos este una acuzatoare, care creează distanţă între acest om şi Isus. Iniţial, el încercase să-L pună pe Cristos în relaţie directă cu evenimentul; dar Cristos vede dincolo de situaţie în sine. Ne stă astfel înainte un tablou în care este înfăţişat omul care caută intervenţia divină în contrast cu Domnul Cristos care caută relaţia întemeiată pe credinţă.

Dacă rugăciunea nu ne transformă, atunci vom rămâne neschimbaţi chiar şi atunci când rugăciunea ne este ascultată. Este uimitor dialogul dintre acest funcţionar şi Cristos. El îi spune Mântuitorului „Vino!”, iar Cristos îi răspunde: „Du-te!”. Cred că este momentul când în acest om se dă o luptă crâncenă. Este pus în faţa împlinirii unui act de credinţă, acela de duce cu el nu persoana Mântuitorului, ci doar câteva cuvinte ale Acestuia. Însă aceste puţine cuvinte - „Fiul tău trăieşte” - îi sunt suficiente, pentru că nu ezită să plece. „Omul acela a crezut cuvintele pe care le spusese Isus şi a pornit la drum” (v. 50). Aceasta este pasul hotărâtor înspre credinţa mântuitoare: să fii gata, preţuind cuvântul lui Cristos, să pleci de la El cu mâinile goale, să pleci la drum neavând altceva decât promisiunea pe care El ţi-a dăruit-o.

Funcţionarul vine la Isus, nădăjduind că Acesta va veni în casa lui. În mintea sa, scenariul este clar: „Merg, Îl rog, mă ascultă, vine, îmi vindecă fiul.” Dar odată ce stă înaintea lui Isus, lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. În primul rând, de la bun început nu are parte de amabilitatea pe care o nădăjduise. La o cerere atât de dramatică, Isus răspunde printr-un reproş extrem de tăios: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi”. Nu era nicidecum ceea ce se aştepta acest părinte disperat; dar el nu renunţă. Este firesc să venim înaintea lui Cristos cu scenariile noastre; dar să nu fim surprinşi dacă El se va sustrage acestor scenarii şi va acţiona după voia Sa. Funcţionarul caută - în mod justificat - miracolul vindecării; Cristos urmăreşte să săvârşească un alt miracol: acela al credinţei.

Credinţa care transformă [Relaţia] - Credinţa despre care ni se vorbeşte în v. 53 este de o cu totul altă factură: este o credinţă care transformă, iar miracolul transformării se răsfrânge şi asupra celor din jur. Acum, acest om înţelege Cine a săvârşit minunea; văzându-I puterea, Îi înţelege Persoana şi lucrarea - chiar dacă, probabil, doar în parte. El reuşeşte ceea ce majoritatea contemporanilor săi nu au reuşit: să privească dincolo de miracol, la Cel ce l-a săvârşit. Este pasul decisiv; este momentul când înţelegi că atunci când Dumnezeu intervine, nu o face doar pentru a răspunde unei nevoi sau unei urgenţe. Ci El, prin lucrarea Lui, se descoperă pe Sine. Esenţa credinţei noastre nu este că Dumnezeu are grijă de noi; ci faptul că Dumnezeu ni se descoperă. Iar actul descoperirii Sale ne creşte în credinţă, transformându-ne şi apropiindu-ne mai mult de El.

Iaşi, 15 noiembrie 2009

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854