Română

Predici

predici

În biserica Străjerul, predicile din cadrul slujbei de duminică au rolul de a întregi tabloul unei experienţe liturgice specifice zilei de duminică, ziua Domnului.

Predicile se realizează structurat, pe cărţi ale Scripturii. Alegerea carţilor se face în funcţie de dinamica şi de nevoile comunităţii.

Prezentăm aici câte un sumar al predicilor din duminicile anterioare, în ideea că vor fi folositoare pentru cei care le citesc, dar şi ca o expresie a viziunii şi specificului comunităţii noastre. Vezi arhiva.

 

Vindecarea orbului din naştere (Ioan cap. 9:1-41)RSS

În capitolul 9 al evangheliei de astăzi, apostolul Ioan descrie episodul vindecării unui orb din naştere, reluând în acelaşi timp şi unele dintre temele prezente în capitolele anterioare. Cea mai importantă trimite la identitatea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Lumină a lumii, ca Prooroc trimis de Dumnezeu în lume, cu o autoritate mai mare ca aceea a lui Moise. Altele se referă la judecata divină, ca separare a luminii de întuneric, la credinţa, condiţia şi mărturia creştinului în lume.

Textul evangheliei conţine un prim paragraf în care se descrie discuţia lui Isus cu ucenicii, vindecarea orbului din naştere şi prima reacţie a celor din jurul lui la această minune nemaiîntâlnită până atunci. Observăm că minunea vindecării orbului din naştere are loc ca urmare a unei provocări venite din partea ucenicilor. Aceştia trec împreună cu Isus pe lângă orbul care cerşea şi Mântuitorul este întrebat despre cauzele acestei boli, dacă ea este un semn al păcatului personal al orbului sau al părinţilor săi. Întrebarea aceasta pare să îl determine pe Isus să săvârşească minunea vindecării.

În răspunsul dat ucenicilor, Isus le vorbeşte despre adevărata cauză a naşterii orbului cu această boală cumplită (,,s-a născut aşa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”), despre prezenţa Sa în lume şi despre scopul acesteia (,,cât este ziuă, lucrez lucrările Celui ce m-a trimis”), precum şi despre relaţia dintre El şi lume (,,cât sunt în lume sunt Lumina lumii”), arătând prin aceasta importanţa Sa centrală în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Spre sfârşitul discursului, prin intermediul simbolisticii alternanţei zi-noapte, Isus vorbeşte şi despre destinaţia Sa finală. Astfel, El sugerează că răstignirea este scopul pentru care s-a întrupat, plecarea Sa fiind văzută, în acelaşi timp, ca o venire a nopţii în lume şi ca o imagine a destinului omului care nu se întâlneşte în această lume cu Hristos (,,vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze”).

Modul în care are loc vindecarea este unul care indică, de asemenea, originea Sa divină. Modelarea tinei de către Isus face referire evidentă la episodul creării omului din ţărâna pământului, iar ungerea ochilor orbului şi orientarea lui către scăldătoarea Siloamului trimit atât la puterea Cuvântului lui Isus, asemenea Cuvântului Creatorului, cât şi la necesitatea de a asculta porunca divină pentru a redobândi vederea. De asemenea, ritul spălării sugerează atât purificarea omului, cât şi relaţia sa cu Duhul Sfânt, care în Evanghelia după Ioan este simbolizat prin imaginea apei.

Urmează un pasaj în care minunea vindecării şi chiar identitatea orbului este pusă sub semnul întrebării de cei din jurul său. În final, izbucneşte scandalul, deoarece minunea fusese săvârşită de către Isus în ziua Sabatului, iar fostul orb ajunge în înaintea fariseilor. Puşi în faţa fermităţii şi curajului mărturiei acestuia, fariseii, care refuză să vadă în lucrarea de vindecare săvârşită de Isus o lucrare a unui prooroc autentic, trimis de Dumnezeu, preferă să creadă că acest om nu a fost orb mai înainte. Sunt aduşi la judecată părinţii orbului, însă aceştia, deşi dau mărturie despre starea lui de dinainte şi recunosc minunea vindecării, se feresc să mărturisească deschis despre Cel care a făcut această vindecare. Evanghelistul explică acest gest al lor ca fiind determinat de frica de a nu fi daţi afară din sinagoga iudeilor.

Este rechemat apoi orbul în faţa fariseilor şi i se cere să nege faptul că vindecarea sa ar avea ca şi cauză statutul lui Isus de prooroc, trimis de Dumnezeu, sugerându-i-se că Isus nu poate să fie decât un om păcătos de vreme ce el încalcă legea sabatului. În sprijinul acestei afirmaţii este invocată autoritatea profetului Moise, însă orbul îşi dă seama că atitudinea fariseilor nu este una sinceră, determinată de dorinţa de cunoaştere a celor întâmplate, ci de împietrirea inimii lor şi de dorinţa de a găsi o nouă învinuire împotriva lui Isus. Pe alocuri, chiar, replicile sugerează o fină ironie a acestuia la adresa fariseilor pe care îi întreabă dacă nu cumva vor să se facă ucenici ai lui Isus.

Replica finală a orbului îi trimite pe farisei înspre judecata bunului simţ care ar trebui să îi facă să recunoască că numai Dumnezeu poate să deschidă ochii unui orb din naştere şi că, din moment ce Isus a făcut o asemenea lucrare, originea Sa nu poate să fie decât una divină.

După acest schimb de replici, orbul vindecat este dat afară din sinagogă, însă Isus îl găseşte şi i se descoperă ca Fiul al lui Dumnezeu, cerându-i să creadă în El, iar orbul îşi mărturiseşte credinţa şi face un gest extraordinar închinându-i-se.

Pasajul se încheie cu un ultim discurs al lui Isus în care se vorbeşte din nou despre sensul venirii sale în lume. Misiunea lui Isus în lume este aceea de a face ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să ajungă în întuneric. Luând acest discurs în mod personal, fariseii întreabă dacă este vorba despre ei. Isus confirmă această interpretare a lor, adeverindu-le că prin faptul că zicând că văd ei refuză lumina pe care El o aduce în lume. Judecătorii lui Isus devin aici din judecători acuzaţi. Acuzarea care li se aduce este că, deşi sunt orbi, ei refuză să iasă din întuneric şi să primească lumina adusă în lume de Isus, rămânând sub realitatea spirituală întunecată a păcatului.

La o analiză atentă a acestei întâmplări, se pot desprinde câteva idei care permit o actualizare a textului. O primă provocare pe care textul o lansează ar fi legată de înţelegerea corectă a realităţii păcatului, văzut aici ca orbire spirituală cauzată nu atât de un dat biologic sau de o culpabilitate ereditară, cât de refuzul omului de a primi soluţia divină arătată în Isus, ca lumină a lumii. Pe de o parte, venirea lui Cristos în lume aduce lumină celor ce nu o au, celor ce recunosc această condiţie a lor şi caută o soluţie de a ieşi din ea, conform planului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, pentru cei care pretind că văd lumina, deşi n-o văd, Cristos îi dovedeşte ca fiind orbi care refuză vindecarea divină. Odată cu venirea lui Isus în lume, păcătos nu mai este cel ce s-a născut în păcat, adică cel ce moşteneşte această condiţie biologică a protopărinţilor, ci păcătos este acela care rămâne în această condiţie originară şi nu primeşte lumina adusă de Fiul lui Dumnezeu (Ioan, 3:19-21).

O altă provocare ar fi aceea legată de tema mărturisirii lui Hristos în faţa lumii. Cei care se întâlnesc cu Isus şi care primesc lumina vieţii vor fi provocaţi în permanenţă de ceilalţi din jur să Îl mărturisească pe Isus sau să se lepede de El (aşa cum o fac părinţii orbului). Condiţia aceasta a mărturisitorului vindecat de Isus este condiţia creştină prin excelenţă, a aceluia care, dovedind o loialitate deplină faţă de Cel care l-a vindecat şi mărturisind cu curaj adevărul celor întâmplate cu el, ajunge să primească ca o răsplată, din partea lui Isus, o revelaţie mult mai înaltă decât cea pe care o avea mai înainte despre Fiul lui Dumnezeu. A vedea înseamnă, în acest context, a crede în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ca cel ce este Lumina lumii, iar a crede înseamnă a I te închina şi a-l mărturisi deschis în faţa lumii, cunoscând şi asumând cu curaj riscurile pe care această mărturie o implică.

Iaşi, 7 februarie 2010

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527