• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Opinia ta
• Legături utile
• Părinţii Bisericii
• Muzică
• Contact

Textul zilei

 

Aspiraţia la creştinism

Vezi arhiva

Doresc să actualizez câteva idei pornind de la un text al lui Mircea Vulcănescu, scris în 1924, pe când autorul avea 20 de ani. Textul se numeşte Aspiraţie la creştinism şi a fost publicat în colecţia de eseuri Posibilităţile filosofiei creştine, Editura Anastasia, 1996. Vulcănescu era implicat pe atunci în mişcarea studenţească, o mişcare a tinerilor creştini din vremea aceea. Aş vrea să vă împărtăşesc pe scurt gândul lui Vulcănescu din acest text şi apoi voi încerca să actualizez acest gând pentru tinerii creştini de astăzi. Ca şi Vulcănescu, mă tem că la tinerii din România o astfel de propunere, ca aspiraţia la creştinism, poate să fie desuetă, dar sunt ferm convins că este cea mai bună opţiune pe care aceştia o pot avea, dacă vor să aibă un viitor şi să-şi clădească viaţa pe ceva solid. În contextul zilelor noastre, într-o lume care vine peste noi în mod agresiv, poziţia tinerilor este sensibilă, pentru că ofertele de a construi un viitor sunt tot mai numeroase şi mai tentante. O ofertă ca cea sugerată de Vulcănescu nu poate fi acceptată de tineri decât dacă este bine articulată în raport cu datele lumii în care trăim, astfel încât soluţia adoptată să nu fie o fundătură, o ieşire înafara lumii, dar nici o teorie goală care să nu aibă impact asupra problemelor la care oamenii caută răspuns.

Într-o Românie măcinată de probleme, imediat după Primul Război Mondial, când societatea era în criză, Vulcănescu spunea: "dacă vrem să avem un viitor pentru România, pentru tinerii din ţara asta, soluţia este aspiraţia la creştinism". Cine nu ştie despre Mircea Vulcănescu, poate considera că avem aici replica unui om care trăieşte pe altă lume. Aplecându-ne asupra biografiei sale, constatăm cu surpriză că nu este aşa. El este unul dintre marii oameni ai României: a trăit intens şi a murit ca martir în închisorile comuniste. A fost ministru secretar de stat în ministerul de finanţe în guvernul lui Antonescu, a fost profesor de sociologie, statistică, filosofie, economie, mare om de cultură. Mulţi spun că avem în el un model al omului total, poate singurul din cultura românească. Era prezent la catedră, făcea cercetări de teren, vorbea la radio, muncea în minister, aduna în jur oameni pentru a dezbate idei filosofice şi creştine. Era omul care nu ştia ce înseamnă distanţa dintre teorie şi practică.

Pentru tinerii unei ţări aflate în criză (situaţie valabilă şi astăzi), aspiraţia la creştinism este soluţia care oferă unui tânăr cel mai consistent răspuns la trei mari nevoi ale sufletului omului: nevoia de certitudine, nevoia de exprimare, de a ieşi din sine şi nevoia de a rezolva conflictele, contradicţiile interioare ale sufletului. Să analizăm pe rând fiecare nevoie şi răspunsul dat de Vulcănescu unui auditoriu de tineri creştini de diferite confesiuni, implicaţi în mişcarea studenţească creştină.

1. Prima mare nevoie este foamea după certitudine. În noi există această mare nevoie, vrem să avem certitudini. Pentru foamea de certitudine, spune Vulcănescu, în creştinism avem credinţa în Dumnezeu. Foamea după certitudine este în final foamea după Dumnezeu sau foamea de a hrăni, de a umple în om un mare gol pe care nimeni nu-l poate umple decât Dumnezeu, aşa cum formula odinioară Augustin. Nevoia de certitudini, de lucruri stabile, de absoluturi este o nevoie elementară a oricărui om pentru a-şi putea clădi existenţa, pentru a avea o stabilitate a vieţii sale. Dacă am traduce răspunsul sintetic al lui Vulcănescu, credinţa creştină este credinţa care oferă omului certitudini, absoluturi. Aplicaţia cea mai importantă care derivă din această soluţie este legată de posibilitatea de a folosi aceste certitudini, de a lucra cu ele în datele prezentului.

2. A doua nevoie fundamentală este nevoia de ieşire din sine, nevoia de exprimare de sine. Pentru această nevoie, Vulcănescu propune ca soluţie creştină iubirea de fraţi. Avem aici ideea că Dumnezeu ne cheamă să ne exprimăm în relaţii, unii cu alţii, în cea mai înaltă formă de expresie a omului, care este iubirea. Omul este o fiinţa relaţională, iar plasarea sa în lume este o permanentă provocare la relaţie şi la exprimare de sine. Ca oameni, avem nevoie să ieşim din noi înşine, dar şi lumea ne invită şi ne provoacă să ieşim, să răspundem. Soluţia creştină a iubirii, aşa cum zice Mântuitorul, este semnul cel mai vizibil al identităţii creştine în lume, a unei identităţi care se afirmă, nu care răspunde doar provocărilor lumii.

3. A treia nevoie este aceea de a rezolva tulburările, frământările sau contradicţiile interioare ale sufletului. Soluţia creştină la această nevoie este, după Vulcănescu, speranţa în mântuire. Fiecare om, dar mai ales tânărul, trece prin traume, prin conflicte interioare puternice care se datorează dezvoltării personalităţii şi încercărilor de a răspunde la întrebările fundamentale pe care le ridică existenţa. Speranţa creştină este legată de ideea de restaurare a omului, de ideea devenirii în bine, în unire cu Dumnezeu, în depăşirea datelor căderii în păcat. Acest proces începe din istorie şi are o finalitate eschatologică.

Pentru a actualiza ideea aspiraţiei la creştinism, ca soluţie propusă de Vulcănescu pentru viitorul tinerilor din România, este important să ne uităm la datele prezentului şi să sesizăm ce coordonate din această lume sunt mai susceptibile de a fi puse în legătură cu această soluţie. Două asemenea coordonate se evidenţiază a fi mai importante de analizat în relaţie cu aspiraţia tinerilor la creştinism: competenţa şi performanţa, la care se poate adăuga şi spiritul pragmatic. Cum putem să ne folosim de aceste coordonate fără a dilua substanţa aspiraţiei la creştinism? Consider că pentru tinerii creştini de astăzi competenţa şi performanţa nu mai sunt o opţiune, ci o necesitate. Ei se află la concurenţă acerbă cu alţi tineri, care nu-şi revendică neapărat identitatea creştină, dar sunt pe un teren de acţiune de la care tinerii creştini nu trebuie să se dea în lături. Biserica s-a temut şi se teme de spiritul lumii şi este reticentă la utilizarea realizărilor omului din orice domeniu al ştiinţei şi culturii. Dacă locul creştinilor este în lume, aşa cum o spune Isus Cristos, atunci această prezenţă nu poate ocoli coordonatele menţionate mai sus fără riscul de a fi exilaţi. Dacă ne uităm în istoria creştinismului, cei mai mari oameni pe care i-a dat Biserica într-o anumită epocă au fost oameni aflaţi printre cele mai mari elite ale lumii în care au trăit. Competenţa, performanţa şi spiritul pragmatic nu pot înlocui, la tineri, valorile fundamentale ale identităţii creştine, dar trebuie să fie instrumentele prin care aceste valori sunt puse să lucreze în lume. Ideea de izolare, ideea de a ieşi din lume este o chestiune care a costat biserica şi încă o mai costă suficient de mult. Cred că putem folosi temeinicia unui lucru bine făcut, a unei formări, a unei ţinute care să răspundă exigenţelor acestei lumi, fără a ne pierde substanţa creştină. Nu trebuie să răspundem la exigenţele de competenţă şi performanţă în spiritul lumii, pentru a fi la modă cu acest spirit. Dacă nu eşti temeinic, nu te bagă nimeni în seamă, dar creştinismul face din această caracteristică o cale de afirmare a adevărului, a luminii. Ca student sau elev, dacă eşti primul în grupă sau în an, eşti luat în seamă, dar dacă eşti ultimul, nu faci cinste numelui de creştin. Ne aflăm în situaţia în care exigenţa lumii, manifestată la scară mare, impune bisericii un tip de atitudine care nu poate ocoli ideea de a fi competent şi performant, întemeiat şi pragmatic.

Dacă revenim la soluţia aspiraţie la creştinism şi la modul în care această soluţie răspunde celor trei mari nevoi ale omului, ne putem întreba: cum putem convinge astăzi un tânăr să aspire la creştinism? Mai este aspiraţia la creştinism o opţiune valabilă într-o lume dominată de performanţă şi pragmatism? Să încercăm să răspundem în termeni actuali la cele trei nevoi: nevoia de certitudine, nevoia de a ieşi din sine şi nevoia de a rezolva conflictele interioare.

Nevoia de certitudini. Mi se pare că principala piedică în calea tinerilor este legată de lipsa de convingere că există certitudini, că există răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului, că există absoluturi. Această lipsă de convingere chiar la tinerii creştini poate avea două cauze: spaţiul creştin în care au crescut este unul care nu emană cu putere acest crez şi spiritul lumii actuale care a relativizat orice idee de absolut şi de autoritate. De ce să alegem creştinismul, totuşi? De ce nu alegem budismul, hinduismul sau o altă religie sau filosofie? Alegem creştinismul pentru că suntem convinşi (şi nu numai atât, chiar folosim adevărurile revelaţiei şi vedem că funcţionează) că revelaţia creştină dă cele mai relevante răspunsuri la întrebările fundamentale ale omului. Ea are cea mai cuprinzătoare perspectivă asupra realităţi şi lucrează cu o viziune integratoare. Creştinismul nu operează procustian, nu taie, nu sfâşie realitatea pe niveluri, ci o gândeşte şi o trăieşte integral. De asemenea, creştinismul are şi cea mai mare capacitate de a rezolva contradicţiile existenţei, de a da răspuns acestora. Ceea ce este important pentru tinerii de astăzi, aflaţi într-o lume fără conştiinţă istorică şi în conflict cu autoritatea unei tradiţii care întrupează şi actualizează adevărul revelaţiei în istorie, este să le spunem că spaţiul creştin este încărcat de glorie. Creştinismul stă pe un teren greu, plin de valori şi semnificaţii. Nu numai că ar trebui să fim mândri că suntem creştini, că avem o asemenea moştenire, ci trebuie să fim convinşi că putem sta la orice masă de dialog cu fruntea sus, indiferent cu cine, de la politician sau laureat al premiului Nobel, până la cel mai simplu om. Putem sta la orice discuţie sau confruntare cu cărţile pe faţă, cu oferta sau cu răspunsurile revelaţiei creştine pe care le avem şi care sunt consistente. Nevoia de certitudine este puternic legată de ideea de a avea un crez articulat, un sistem de valori pe care să îl pui să funcţioneze, care să te facă demn, onorabil. În concluzie, îi putem convinge pe tineri de creştinism prin efortul de a actualiza, de a formula în termeni actuali acest conţinut, această bogăţie de valori, adevăruri, certitudini. Perspectiva este optimistă pentru că un astfel de conţinut este la îndemâna noastră. Sigur, trebuie realizat efortul actualizării, dar şi aici dispunem de suportul înaintaşilor, de modelul celor care au făcut asta înaintea noastră, în epoca lor, în raport cu problemele acelei epoci. În lumea în care trăim astăzi, există această nevoie imensă de certitudini - oamenii caută cu disperare răspunsuri solide la întrebările lor. Biserica are răspunsurile - aceasta este vestea bună. Tinerii pot aspira la o viaţă creştină, care este una demnă, care oferă certitudini, care dispune de o zestre puternică şi eficientă.

Nevoia de a ieşi din sine. Creştinismul a cultivat întotdeauna ceea ce se numeşte spiritul comunitar, modelul vieţii comunitare. Viaţa creştină este una relaţională, corporativă, de trup: mai multe persoane care trăiesc în unitate, în iubire şi expresie de sine care se apleacă asupra celuilalt. Aceasta este şi căutarea omului actual - un spaţiu în care să fie apreciat, valorizat, pus în evidenţă la adevărata lui calitate. Dar aici găsim modelul propus de Cristos: viaţa în iubire a unuia faţă de celălalt, după exemplul iubirii lui Dumnezeu. Tinerii pot fi convinşi să aleagă calea creştină, pentru că aici este spaţiul prin excelenţă al exprimării de sine, fără ca această expresie să ia forma disputei, concurenţei, luptei pentru afirmare. Prezenţa comunitară a creştinilor în cetate este o cheie importantă pentru a convinge tinerii să aspire la creştinism. Această prezenţă comunitară presupune posibilitatea exprimării de sine atât în interiorul bisericii, cât şi în comunitatea mai largă a cetăţii. Tinerii simt că lumea este un teren de dispută, de afirmare, iar expresia personalităţii proprii în această lume nu se face tocmai după cele mai nobile cauze. Frica de lume poate duce la inhibare, la izolare interioară şi la o ieşire seacă din sine, standardizată, după tipare comune, ceea ce duce la criză. Dimpotrivă, creştinismul este locul unde se exersează iubirea aproapelui, vindecarea sufletească a celui rănit, este locul unde fiecare are un preţ inestimabil, din cauza recunoaşterii unicităţii sale.

Conflictele interioare. Speranţa creştină în mântuire nu este doar o speranţă viitoare. Creştinul experimentează în această lume efectele înnoirii, restaurării omului. Contradicţiile interioare, lupta cu răul şi păcatul nu se transformă în neputinţă, angoasă sau disperare. Creştinul are speranţa restaurării şi o trăieşte zi de zi în progresul personal al fiecărui pas realizat prin depăşirea conflictelor, contradicţiilor şi luptelor interioare. În viaţa creştină, acest proces este unul asistat. Tinerii pot avea încredere să aleagă calea creştină pentru că pe acest drum toate luptele şi nevoinţele lor nu sunt duse pe cont propriu, ci sunt sub asistenţa divină şi în relaţie cu ceilalţi credincioşi. Există o relaţie mai specifică în modelul creştin, anume relaţia de ucenicie. "Ucenicii nu se nasc, se fac." Acest model ne-a lăsat Mântuitorul ca testament - "Mergeţi în toată lumea şi faceţi ucenici"! Ucenicia poate fi înţeleasă apelând la paralela creşterii unui copil în cadrul familiei. Trecerea prin toate etapele de dezvoltare a vieţii se realizează prin aportul, responsabilitatea şi autoritatea părinţilor. Biserica este asemuită cu o mamă, cu o casa unde copiii cresc. Naşterea fiilor îi aparţine lui Dumnezeu, nu omului, dar moşirea şi creşterea este realizată cu aportul nostru. Credinţa în mântuire, în izbăvirea de păcat şi de rău este o credinţă practică care se realizează permanent în viaţa creştină, în relaţii de tip copil-părinte, ucenic-maestru.

Dacă punem împreună toate aceste soluţii la nevoile sufletului omului, putem spune că avem o ofertă extraordinară. Această aspiraţie a noastră la creştinism capătă contur, nu mai este un ideal fals sau o năzuinţă a unor oameni care trăiesc pe altă lume. Dispunem de răspunsuri, suntem pe temelia cea mai tare pe care o poate gândi sau înţelege cineva vreodată. (Vorba lui Steinhardt - creştinismul e sigura religie, filosofie care nu poate fi inventată, e revelată! Daca te uiţi la orice religie îţi dai seama ca o poţi inventa.) Dacă avem senzaţia că nu putem niciodată spune ceva, că nu avem răspunsuri pertinente, o să fim încovoiaţi şi băgaţi la întuneric sub preş. Avem însă o forţă care vine din viaţa comunitară. Biserica este locul în care putem să ne exprimăm, unde omul se regăseşte pe sine, nu este un loc al clonelor, al multiplicărilor în lanţ. Ea este spaţiul libertăţii, locul în care fiecare se manifestă şi trăieşte o viaţă autentică. Dacă biserica este ascunsă în catacombe, atunci lumea nu vede nimic. Lumea trebuie să vadă la creştini o comunitate, un loc în care omul se exprimă, este împlinit, trăieşte autentic. În fine, dispunem de o cale a devenirii, prin formare, ucenicie, asistenţă şi suport de la cei maturi. Nu poţi duce pe cineva pe un drum pe care nu ai fost. Nu poţi arăta cuiva o cale pe care tu nu ai mers. Creştinismul este trăirea unei vieţi care se învaţă, care se primeşte în relaţii tari, mai tari decât cele din carne şi sânge. Toate acestea ne confirmă că aspiraţia la creştinism, aspiraţia la Dumnezeu este o ofertă viabilă pentru toţi tinerii din România.

Vezi arhiva

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854