Română

Textul zilei

textul zilei  

Asupra crizei creştinismului evanghelic românescRSS

Vezi arhiva

Se aud tot mai multe voci care pomenesc despre existenţa unei crize prin care trece creştinismul românesc de astăzi, atât în bisericile tradiţionale cât şi în mai noile biserici evanghelice care deschideau veacul XX cu o renaştere spirituală în ţara noastră. Poate că semnele crizei se văd mai pregnant la acest început de mileniu trei, după cei 12 ani de la eliberarea de sub jugul comunist, perioadă în care era nevoie să se producă adevărata revoluţie a neamului: o revoluţie spirituală. Lucru care nu s-a întâmplat, din păcate, şi sunt atât de puţine voci care să afirme că asta e singura şansă a neamului românesc (ne putem aduce aminte aici că perioada de glorie a societăţii româneşti din perioada interbelică a fost deschisă şi a avut la bază nu reforma economică, ci o renaştere spirituală creştină a poporului).

Discuţia despre existenţa unei crize creştine în România împarte interlocutorii unui posibil dialog legat de acest subiect în mai multe categorii: unii care sunt de acord că trecem printr-o criză, alţii care nu sesizează a fi vreo problemă, iar alţii care intră în panica găsirii unor soluţii, supralicitând dimensiunile unei astfel de crize. Însă fiecare din cele trei categorii are în faţă provocarea prezentului căruia îi oferă soluţii printr-un mod de gândire şi o realitate creştină practică. Tocmai analiza acestor soluţii, a mersului creştinătăţii şi a modului cum răspunde el provocărilor lumii actuale ne fac să sesizăm amploarea şi dimensiunile crizei pe o scală largă: de la starea de autosuficienţă sectară şi idolatră a unora (persoane, comunităţi, confesiuni), până la avangardismul şi activismul mediocru, descentrat şi lipsit de actualitate al altora, de la lipsa unei poziţii critice asupra identităţii confesionale şi locale, de la repetiţia stereotipa a unei tradiţii mumifiate şi până la poziţiile sentimentale fragmentare, izolate şi individualiste.

În legătură cu acest subiect, este bine de precizat faptul că Biserica, în existenţa ei bimilenară, a trecut permanent prin probleme, crize, încât aproape se poate spune că viaţa Bisericii a fost şi este o luptă de supravieţuire, de păstrare a identităţii sale într-o lume potrivnică, într-o lume care îi contestă permanent vocaţia şi eficienţa transformatoare. Din Scripturi se poate vedea destul de lesne că prezenţa adevărului divin într-o lume decăzută este o prezenţă sensibilă, supusă loviturilor şi alterării. Istoria poporului ales ne oferă destule pilde, iar din Noul Testament şi istoria Bisericii învăţăm că viaţa creştină a fost şi este plină de provocări şi probleme cărora creştinii trebuie să le facă faţă pentru a delimita adevărul de minciună, lumina de întuneric.

Gravitatea lucrurilor nu stă în faptul că avem de a face cu o criză, că există crize, ci în aceea de a nu o conştientiza, de a nu lupta pentru depăşirea ei, de a nu-i evalua consecinţele şi dimensiunea ei reală. În acest sens, tot istoria ne învaţă ceva despre maniera de abordare a situaţiilor de criză. Orice perioadă delicată a Bisericii a fost marcată de un anume spirit, după cum şi soluţiile sau transformările au fost făcute tot sub impulsul unui anume duh, viziuni, direcţii. Este interesant de observat faptul că în majoritatea situaţiilor de criză ale omenirii încearcă să se impună spiritul revoluţionar şi spiritul critic de factură negativistă, demolator, care doreşte să răstoarne vechile aşezăminte şi să impună o noua ordine. Spiritul revoluţionar se aventurează în soluţii radicale, dar nu face apel la repere fundamentale şi nu atinge chestiunile de fond, astfel că nu salvează decât aparent situaţia, criza rămânând în continuare, riscând să devină cronică. De acest spirit nu a fost păzita nici Biserica în momentele ei de grea încercare, de acest spirit nu suntem păziţi nici noi, cei de astăzi. Totuşi, în maturitatea ei, spiritului revoluţionar al lumii Biserica i-a răspuns cu un spirit transformator de alt ordin, care are de a face cu însăşi natura omului, cu structurile lui sufleteşti şi apoi cu structurile sociale, economice, politice în care este implicat omul. În momentele de criză, spiritul Bisericii a fost unul identitar. (Adevărul Bisericii este legat de ceea ce este şi de modul în care este Biserica. Existenţa Biserici nu poate fi pusă la îndoială de nimeni şi de nimic, pentru că ea este ancorată în însuşi Fiul lui D-zeu, însă modul ei de existenţă suportă condiţionările istoricului şi limitelor umane.) În momentele de criză, creştinii au fost provocaţi să îşi găsească identitatea, să îşi evalueze critic situaţia prin prisma a ceea ce Revelaţia afirmă despre natura şi viaţa Bisericii, despre statutul de creştin. În plus, creştinii au fost provocaţi să actualizeze critic şi creator acest conţinut, această identitate ancorată în adevărul etern revelat, în ciuda situaţiei în care se afla creştinătatea şi lumea.

AAcum, dacă ar fi să dăm curs provocării de a privi spre ceea ar reprezenta o criza a bisericilor evanghelice (în particular, cele penticostale) româneşti, un posibil demers care să conducă la soluţii pertinente nu poate porni decât de la analiza propriei identităţi confesionale şi locale, analiză făcută în duhul universalităţii Bisericii lui Christos. O evaluare critică a propriei tradiţii, paralel cu o evaluare a situaţiei prezente şi a tendinţelor de evoluţie existente în cadrul confesiunii, pot garanta acea maturitate necesară abordării problematicii cu care se confruntă bisericile de astăzi. Ori, cu privire la mediul penticostal românesc, credem că se resimte de multă vreme nevoia unei evaluări a propriei identităţi în spaţiul nostru cultural, social şi religios, mai ales după direcţiile de evoluţie deschise de anii ‘90.

Discuţia de faţă se concretizează după mai multe provocări venite din spaţiul confesional penticostal românesc din ultimii ani. Aceste provocări au venit sub diverse forme, prin sesizarea unor evenimente de genul: oameni care se simt neîmpliniţi şi într-o criză spirituală profundă, pastori sau slujitori care sesizează o scădere a nivelului de viaţă spirituală din biserici, fragmentarea comunităţilor, tendinţele de evoluţie în direcţii extrem de diferite (de la „liberalismul” extrem al bisericilor independente, la conservatorismul îngust al unor mişcări tradiţionale), ruptura abruptă dintre generaţii, creată în mare parte de exodul tinerilor între 20 şi 30 de ani, demarajul rapid al comunităţilor „alternative”, care nu vor sa mai aibă de a face cu Uniunea Penticostală şi autoritatea spirituală oficială, stratificarea socială a comunităţilor locale şi tendinţa de a se forma comunităţi care să reunească preferenţial persoane dintr-o anumită clasă socială etc.

Nu credem că slujitorii din bisericile penticostale din România sunt absenţi în faţă acestor evenimente. Însă, fără un glas comun, fără o analiză consistentă şi conjugată a propriei identităţi, nu se va putea ajunge la soluţii şi direcţii pertinente. Mai trist ar fi să nu se identifice adevăratele probleme ale comunităţii penticostale române din acest început de mileniu trei şi să se continue dezbaterea unor false probleme sau probleme care nu sunt decât efecte secundare ale unor probleme mai profunde (aşa cum părea a fi, de exemplu, preocuparea recenta a Uniunii Penticostale pentru un text al doctrinei simplităţii). Cu titlu de observaţie, remarcăm şi o lipsă a preocupărilor de evaluare a identităţii bisericii penticostale române actuale, atât la nivelul conducerii, cât şi la nivel de comunitate locală, ba chiar o renunţare la preocupările de pionerat (deschise de câţiva înaintaşi) care se cereau a fi continuate.

Credem că dintre punctele principale ale analizei critice care se impune în condiţiile actuale nu ar trebui să lipsească:

1. Dimensiunea charismatica şi de autoritate a Bisericii

Aici se pot identifica câteva probleme de fond:

  • majoritatea bisericilor sunt conduse de o singură persoană (pastorul), pe când modelul Scripturii arată că autoritatea divină este conferită prin constituirea unei sume de daruri care lucrează împreună şi se susţin reciproc (ideea şi modelul comitetului bisericesc nu au decât o valoare administrativă nefuncţională şi sunt împrumutate din spaţiul laic);
  • de obicei, pastorii care conduc bisericile promovează un tipar evanghelistic uşor, superficial (mare parte din pastorii bisericilor penticostale sunt evanghelişti, formaţi la amvon sau în instituţia-şcoală şi nu într-un proces de ucenicie) şi prin structură au o înclinaţie conservatoare (tind să conserve o anumită situaţie de stabilitate statică, fără a avea o dinamică cerută de însăşi natura bisericii. Acest fenomen pare a se realiza din întâlnirea nefericită într-o singură persoană a mai multor daruri diferite, cu predispoziţii diferite: darul păstoririi - care înclină spre interior, spre a păstra şi hrăni comunitatea; darul profetic şi cel al conducerii - care se exercită vizionar, director, dinamic, la graniţă; darul învăţăturii - care aprofundează, ciopleşte şi dă formă, zideşte. O sinteză nefericită a acestor daruri în pastorul care conduce biserica ia deseori forma predicii de tip evanghelistic în slujbele de duminică, ratând astfel şi darul evanghelizării.);
  • lipsesc criteriile de evaluare şi promovare în poziţii de autoritate ale bisericii (nu se pune accent pe charismă, pe vocaţie, pe procesul de ucenicizare şi evaluare a celor ce sunt promovaţi în slujire - de cele mai multe ori criteriul slujirii îl conferă instituţia: votul bisericii sau diploma de studii);
  • în plus, şi destul de grav, e faptul că mulţi din liderii bisericilor sunt oameni care fac de toate, ţin în stăpânire toate lucrurile bisericii, ceea ce înseamnă curată mediocritate. Este imposibil să faci deodată lucruri care aparţin unor domenii total diferite (un exemplu destul de tipic, dar scandalos, este tipul pastorului sef de şantier, afacerist sau responsabil cu ajutoarele, iar mai nou, al celui de „calator misionar - evanghelist” prin toate ţările lumii);
  • prin modelul eclesiologic actual, generaţiile tinere care cresc în biserici riscă să fie tot generaţii fără părinţi spirituali, generaţii de orfani care cresc în funcţie de împrejurări;
  • Scriptura tinde să joace un rol tot mai puţin important în viaţa comunităţii, atât în spaţiul public, cât şi în cel privat (am auzit un responsabil de comunitate zonală care confirma faptul că la timpul de predică Scriptura e tot mai puţin folosită, că e cel mult un pretext pentru o predică haotică şi plină de poveşti sau pentru a susţine păreri proprii, iar în spaţiul privat Scriptura e înlocuită tot mai mult de lectura broşurilor şi revistelor, ascultarea emisiunilor creştine la radio sau TV);

2. Discursul teologic şi de învăţătură

La acest capitol se poate analiza:

  • nevoia de teologi, care să evalueze şi să actualizeze conţinutul teologic al confesiunii (ni se pare păguboasă şi cu consecinţe destul de serioase lipsa de preocupare teologică în spaţiul penticostal românesc şi renunţarea la ceea ce s-a realizat până la un moment dat - lucrările lui T. Şandru, precum şi renunţarea radicală la o tradiţie a învăţământului universitar teologic - cu consecinţe evaluate în studenţi şi absolvenţi, de altfel interesaţi, de la ITP care cu greu pot lămuri ce au învăţat şi ce înseamnă biserica penticostală). Spunem asta cu durere, pentru că tradiţia şi viziunea penticostală pot oferi un model teologic viabil în spaţiul românesc, model apropiat atât de specificul românesc, cât şi de tradiţia sa spirituală;
  • situaţia generaţiilor care au crescut cu predici de evanghelizare, fără o înrădăcinare serioasă în adevărurile de bază ale creştinismului; valorile şi fundamentele credinţei creştine sunt tot mai puţin promovate şi întrupate în comunităţi, proliferând discursul lung, bogat în imagini şi sugestii (credem că a devenit mai mult decât ineficientă slujba de duminică dimineaţă cu doua ceasuri de predică, de evanghelizare, din care auditoriul nu rămâne cu mare lucru - nu mai suntem în situaţia de acum 80 de ani, tinerii sunt informaţi, citesc, învaţă în scoli, nu le mai putem oferi predici dulcege şi depăşite istoric);
  • lipsa de actualitate şi relevanţă culturală a mesajului creştin în spatiile unde este rostit (de aceea se apelează la fenomenul „star-urilor” - marii evanghelişti sau pastori care mai animă astăzi slujbele duminicale, umblând prin biserici);
  • deseori, slaba pregătire a slujitorilor care predică Evanghelia şi lipsa de unitate a mesajului la nivel comunitar local, zonal, naţional (multitudinea de „teologi-predicatori” făcuţi la doi-trei ani de la botez, care nu ştiu bine fundamentele creştine şi doctrina bisericii penticostale);
  • spiritul sectar şi fragmentar cu care este abordat adevărul Revelaţiei (pretenţia deţinerii exclusive a adevărului, apoi comercialul şi consumismul relaţiilor care animă şi nasc noi biserici locale).

3. Funcţiile Bisericii

Aici s-ar impune:

  • analiza modelului eclesiologic existent, a funcţiilor pe care le realizează biserica locală la acest moment în raport cu nevoile credincioşilor (evaluarea modelului bisericilor „mamut” de sute sau mii de membri, evaluarea tiparului occidental de import promovat în organizarea şi practica bisericilor, evaluarea tiparelor fariseice de tipul „aşa am primit”);
  • reevaluarea funcţiei charismatice a Bisericii (folosirea cu maturitate a specificului penticostal - practica darurilor Duhului - şi acoperirea lor într-o învăţătură profundă, unitară, bazată pe Scripturi şi experienţa Bisericii);
  • reevaluarea funcţiei liturgice şi sacramentale a Bisericii (depăşirea structurii de program a slujbelor de duminică, renunţarea la tiparul scolastic al întâlnirilor publice centrate pe predici cât mai multe şi cât mai lungi, ancorarea practicii eclesiale în realităţile universale ale Bisericii, pentru a depăşi spiritul sectar şi autosuficient, pentru a zidi experienţa locală a credincioşilor în realitatea eschatologică a Bisericii - cum zice ap. Pavel celor din Corint: „Voi sunteţi trupul lui Christos”);
  • analiza funcţiei de ucenicizare, mult uitată azi, şi renunţarea la substitutul lucrului cu mase mari de oameni (lucrare ineficientă);
  • analiza impactului cultural şi social local al comunităţii creştine - funcţia misionară a Bisericii (e necesară actualizarea valorilor creştine, ancorarea lor în realităţile locale concrete - depăşirea limbajului de lemn, dialogul mântuitor cu valorile spiritului uman)

Evident, punctele surprinse aici nu reprezintă decât o parte a punctelor asupra cărora credem că e imperios necesar să se aplece biserica penticostală din România pentru a putea evalua prezentul şi posibilele căi de evoluţie viitoare. E de la sine înţeles că acest efort nu poate fi unul izolat, ci impune implicarea întregii comunităţi române prin darurile aşezate de D-zeu aici (şi credem că sunt suficiente, numai să fie folosite). În plus, credem că prin cele prezentate anterior se poate evidenţia faptul că criza pe care o traversează astăzi biserica penticostală (bisericile evanghelice) din România este o criză de identitate care nu necesită amânare în abordarea şi soluţionarea ei.

În final, am mai putea aşeza un punct de reflecţie. Spuneam că există voci (e drept, izolate) care afirmă că şansa României nu poate fi decât o reformă, o revoluţie spirituală. Ferindu-ne de spiritul extremelor, specific revoluţiilor, putem învăţa totuşi de la revoluţiile omenirii un lucru care cred că ar fi important de evaluat în situaţia noastră. Marile revoluţii sau adevăratele revoluţii au fost animate de mari sfidări. Cei care au învins în reforme au fost cei care au sfidat realitatea crudă, neagră, de neschimbat, fără perspective şi fără soluţii în care se aflau. Ori, pentru aşa ceva, ai nevoie de un adevăr de alt ordin, de credinţă, de o putere care să vină de dincolo de acea stare de criză. Credem că toate aceste resurse se află din abundenţă în creştinism. Atunci, ce e de făcut? Calea e identificarea marii noastre sfidări pe care să i-o oferim lumii şi provocărilor ei actuale. Dacă e să fie vremea noastră acum, atunci nu ne rămâne decât să abordăm cu simt profetic realitatea şi să o depăşim printr-o mare sfidare. Nu vrem să ne pripim aici dând imediat soluţii, ci mai degrabă vă provocăm, pe toţi acei care lecturaţi aceste rânduri, astfel ca împreună, prin harul lui D-zeu, să ajungem la soluţiile cele bune.

(Să ştiţi că încercăm să ne gândim şi să evaluăm care ar fi cele mai adânci şi grave provocări aduse creştinismului de lumea actuală. Odată cu voi ne întrebăm: să fie materialismul deschis de orizonturile capitaliste de după 1990, cel care ne trimite tinerii în toate colturile globului şi ne erodează zilnic puterile în luptă pentru a trăi mai bine sau pentru a supravieţui? S-ar putea să fie prea simplu, dar rămâne o provocare. Să fie societatea informaţională cu posibilităţile ei de comunicare, cea care face biserica irelevantă pentru cei mai mulţi tineri? Asta vede oricine. Să fie globalismul cultural şi politic, cel care înghite specificul local şi care şuntează identitatea personală astfel încât să ne simţim de peste tot şi de nicăieri? Aici analiza e complexă... Să fie instituţionalizarea agravantă a creştinismului şi pierderea dinamismului său charismatic, creator, profetic? Wurmbrand a spus că biserica reală e în subterană... Să fie ruptura şi dezbinarea dintre teorie şi practică în bisericile de azi, „o sfâşiere sensibilă” care creează un dezechilibru enorm între ceea ce se spune şi ceea ce se face? Şi asta se vede de la o poştă... Să fie visul fals, pseudo-creştin de a crea o ordine nouă în această lume, uitând de vocaţia eschatologică a Bisericii, uitând care este destinul său istoric? Aici suntem de-a dreptul orbiţi - visăm la o lume viitoare, dar ne luptăm să o făurim aici. Să fie cel rău însuşi, cel care astăzi ne convinge tot mai mult că el nu există, astfel încât să ajungem să credem că nu mai avem un duşman sau un adversar decât în simplele construcţii umane? Aici întâlnim o mare provocare...)

Ne oprim aici pentru a vă lăsa loc să continuaţi discuţia.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 31 mai 2002

Vezi arhiva

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854