• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Opinia ta
• Legături utile
• Părinţii Bisericii
• Muzică
• Contact

Textul zilei

 

Chemarea la responsabilitate - O şansă pentru vindecarea societăţii şi a comunităţilor creştine din România

Vezi arhiva

Am scris un text despre criza creştinismului românesc. În acel text, în care am menţionat câteva coordonate prin care putem analiza situaţia actuală a bisericilor din ţara noastră, nu am accentuat un aspect pe care aş dori să-l ridic în rândurile care urmează. Este vorba despre o chestiune morală, de maximă importanţă, care priveşte responsabilitatea faţă de faptele din trecut şi prezent, atât ale creştinilor, cât şi ale societăţii româneşti în ansamblu. Miezul problemei este legat de modul în care lucrează Dumnezeu în istorie cu oamenii şi cu popoarele, de natura vieţii spirituale şi de procesul de mântuire a lumii. Omul este responsabil faţă de toate faptele sale, iar ispăşirea păcatelor, dezlegarea legăturilor de sclavie, nu se poate face fără pocăinţă, fără asumarea responsabilă a acestora, fără invocarea milei şi a harului lui Dumnezeu peste aceste probleme. Menirea creştinilor în această lume este legată de opera de mântuire pe care Dumnezeu a iniţiat-o pentru oameni şi pentru toate lucrurile. În acest sens, creştinii joacă rolul unei preoţii, care aduce înaintea lui Dumnezeu lumea spre ispăşire. Vocaţia aceasta operează la toate nivelurile, atât individual, cât şi comunitar sau naţional. Potrivit evangheliei, menirea creştinilor de a fi sare şi lumină este hotărâtoare pentru viaţa lumii, sub toate aspectele. Fără nici o pretenţie de superioritate, creştinii au marea responsabilitate de a iniţia relaţii ispăşitoare înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, de la oameni, până la faptele şi creaţiile lor. Acest cadru al revelaţiei creştine trebuie permanent analizat şi pus în practică în diferitele contexte ale vieţii umane, din diferite spatii sau perioade istorice. În situaţia României, se remarcă faptul că răspunsul creştinilor la provocările lui Dumnezeu în această direcţie nu sunt pe măsura aşteptărilor. Tot mai multe voci vorbesc despre situaţia de criză a societăţii româneşti şi a bisericii din România, despre nevoia de renaştere, despre nevoia de soluţii, însă acestea întârzie să apară. Nu trebuie uitat însă, că şansa unei renaşteri sau a unei revigorări, atât a bisericii, cât şi a societăţii, ne este în permanenţă accesibilă, dar ea presupune acceptarea cadrului şi a termenilor de lucru ai lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, începutul nu poate fi decât în responsabilizare, pocăinţă, mijlocire şi ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.

Momentul ‘90 a fost crucial, atât pentru întreaga societate românească, cât şi pentru creştinismul din ţara noastră. Am avut ocazia, marele har, de a trece la un sistem de organizare socială şi politică de tip democratic, care să ne permită atât exprimarea liberă, cât şi renaşterea, reformarea societăţii şi a bisericilor în care ne închinam. Nevoia de reformare a bisericilor se impunea din mai multe raţiuni, majoritatea fiind legate de modul în care sistemul comunist a operat asupra vieţii creştine din bisericile din România. Iată câteva motive în acest sens:

• infiltrarea politiei politice în biserici, astfel că viaţa eclesială era organizată sub atenta supraveghere a sistemului, iar mulţi conducători ai bisericilor au ajuns să fie informatori sau colaboratori ai partidului;
• slaba coeziune a vieţii interioare a comunităţilor (iluzia profundei noastre spiritualităţi din vremea comunistă a fost demolată suficient de bine după căderea sistemului şi poate fi vizualizată şi astăzi atât la nivelul fiecărei confesiuni, cât şi în ansamblu);
• lipsa de viziune a bisericilor noastre (dovadă - nu am fost pregătiţi de schimbarea produsă în anii ‘90 şi nici nu am reuşit să ne revenim după aceea);
• slaba implicare a bisericii în societate, în lume (marginalizarea şi relativizarea creştinismului fiind o producţie de succes a comunismului);
• etc.

Deşi a existat un anumit suflu de viaţă şi chiar anumite încercări de reevaluare a stării şi identităţii comunităţii creştine din România în anii de după Revoluţie, proiectul nu a fost realizat şi nici nu a fost pus în practică. Care să fi fost motivele? Probabil că există mai multe, însă am dori să accentuăm doar unul: nu a existat forţa spirituală, forţa morală a unei asemenea acţiuni. Biserica românească avea nevoie de o acţiune de anvergură, nu de una izolată sau punctuală. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat, pentru că cei în măsură să iniţieze procesul nu şi l-au asumat.

Am vrea ca aceste cuvinte să nu nască confuzii. Nu scriem aceste rânduri cu gândul de a aduce judecată cuiva sau de a arăta cu degetul spre anumiţi oameni sau spre anumite poziţii. Încercăm să ridicăm o problemă de principiu. Biserica are nevoie permanent de o evaluare critică a propriei vieţi, a drumului pe care l-a parcurs şi a direcţiei în care merge, precum şi a modului în care se raportează la lumea în care trăieşte. Această evaluare presupune asumarea greşelilor, pocăinţă, căutarea voii lui Dumnezeu pentru vremurile în care trăim, realizarea unor schimbări, dacă acestea se impun etc. În aceasta constă spiritul profetic dat de Dumnezeu bisericii. Ori, pentru comunitatea creştină din România, atât cea majoritară, cât şi cea minoritară, schimbările din anii ‘90 au însemnat un semnal clar că e momentul cel mai bun pentru o astfel de evaluare. În plus, biserica avea şansa să joace un rol fundamental în reformarea întregii societăţi româneşti. Dar se pare că am ratat acel moment şi tindem să perpetuăm ratarea.

Revenind la problemă, considerăm că ne-a lipsit forţa morală, autoritatea şi responsabilitatea necesare pentru un astfel de demers. Şi pentru că nu am fructificat momentul, am continuat viaţa după modelul dinainte, am continuat să facem greşeli pe care încă nu ni le asumăm, mergem într-o direcţie pe care nu avem cum să o vizualizăm foarte bine, dacă nu am făcut efortul să ne analizăm trecutul. Pentru că nu am luat în serios momentul ‘90, am abordat realitatea românească de după Revoluţie într-un mod naiv, fără viziune. Am continuat şirul greşelilor, atât prin a nu avea o poziţie fermă faţă de societatea românească intrată în criza reformei, cât şi prin tot soiul de probleme interioare care au lăsat urme adânci în viaţa bisericilor. Din anii aceia, în România, a început un adevărat jaf al resurselor publice, susţinut de minciună şi de relaţii bazate pe influenţă şi putere. Biserica nu numai că nu a luat atitudine, dar a avut propriul teren de cădere, a intrat în jocuri similare legate de proprietăţi, zona de influenţă, putere. S-a intrat în rutina unor procese, dezbateri sau justificări, fără vreun folos pentru spiritualitatea omului din România. În ţară au intrat, şi încă mai intră, prin intermediul bisericilor, enorm de multe resurse, de la ajutoare materiale, până la cele financiare şi la posibilităţi de emigrare. Toate acestea au fost prilej de cădere pentru mulţi, utilizarea acestor resurse fiind deseori făcută fără transparenţă sau fără a se ţine seama de scopul lor. Sunt triste amintirile disputelor dintre noi cu privire la aspectele materiale sau financiare, sunt triste dezbinările produse pe seama lor, la fel de triste ca experienţele care au dus la stratificarea societăţii româneşti în bogaţi şi săraci. După 1990, s-au construit enorm de multe biserici în România, pentru unii acesta fiind un semnal evident de spiritualitate creştină. Poate că nu e rău ca s-au construit clădiri, dar e rău că s-a lucrat puţin la zidirea spirituală a comunităţii creştine din România. După Revoluţie, în poziţiile de conducere a societăţii s-au infiltrat tot foştii nomenclaturişti, care prin propagandă au reuşit să pună mâna pe putere ani de-a rândul. Dar nici creştinii nu au reuşit să se mântuiască de prezenţa foştilor colaboratori şi a oamenilor de slabă calitate în poziţiile de conducere a bisericilor. Aceştia, tot prin propagandă şi manipulare, au reuşit să se menţină în poziţii cheie, să-şi schimbe părul pentru vremurile noi de după ‘90, dar să ţină pe loc dinamica bisericii. Astfel că, generaţia tânără a ajuns să fie destul de neîncrezătoare cu privire la conducerea actuală a bisericilor, iar dialogul dintre generaţii să aibă mult de suferit. Exemplele de greşeli, de păcate, comise de biserică şi de societate ar putea continua. Scopul nostru însa, nu este acela de a evidenţia păcate, de a aduce vreo judecată cuiva, ci acela de a ne reaminti că şi astăzi avem şansa mântuirii de aceste păcate, pentru un viitor mai bun, atât al societăţii româneşti, cât şi al bisericii din România.

Şansa nu este tăcerea. Poate unii speră că trecutul va fi uitat, că depărtarea de trecut va aduce şi rezolvarea problemelor şi că astfel va fi mai bine pentru cei din prezent. Dar ne înşelăm amarnic. Trecutul neispăşit strigă la noi din istorie, oricât de departe ar fi. Iar lipsa de vindecare a acestuia constituie un handicap care ne trage în jos, ne întunecă perspectivele şi ne face incapabili să mergem mai departe. Există orizonturi de istorie naţională sau locală asupra cărora se tace conspirativ, fie că e vorba de pogroame, de legi şi tribunale nedrepte, de trădări sau vânzări de suflete. Toate acestea ne blochează existenţa, ne ţin pe loc, ne privează de autoritate şi de vlagă. De asemenea, şansa nu este judecata omenească a celor care au greşit, instituirea unor tribunale şi condamnarea celor păcătoşi. Dimpotrivă, şansa este recunoaşterea, maturitatea asumării lucrurilor aşa cum sunt şi voinţa de a nu mai comite acele păcate.

Criza în care se află actualmente biserica românească nu poate fi depăşită decât printr-o chemare explicită la asumarea şi ispăşirea păcatelor noastre din trecut. Iar aici, rolul esenţial îl deţin liderii, conducătorii bisericilor şi ai confesiunilor noastre, la toate nivelurile. Dacă iniţiativa lor întârzie să apară, aşa cum a fost cazul după 1990, e dificil de întrevăzut cine o va avea. Deşi sună nepopular, poate că am avea nevoie acum de o atitudine pe care am întâlnit-o la poporul Israel în câteva momente delicate din istoria lor, prin acele chemări la pocăinţă, la sac şi cenuşă a întregii suflări din Israel, de la oameni până la dobitoace. Este dificil de propus modalităţi concrete prin care să se realizeze acest proces. Esenţial este debutul, iniţiativa, care presupune chemare la dialog, analiza serioasă a faptelor şi a situaţiilor din trecut, evidenţierea cauzelor şi a efectelor produse etc.

Posibil ca cei care au comis greşeli şi poartă răspunderea lor directă să nu fi avut sau să nu aibă încă forţa să şi le asume sau să demareze acel proces de vindecare a trecutului. Dar această posibilitate rămâne în picioare pentru urmaşii lor. Cu toţii cunoaştem atitudinea adevăraţilor profeţi sau a adevăraţilor lideri ai poporului ales. Ştim, spre exemplu, poziţia profetului Daniel faţă de păcatele poporului său, păcate pe care el, în mod personal, nu le-a comis. Printr-o atitudine responsabilă, asumându-şi păcatele poporului, Daniel mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea din robie. Odată procesul demarat, printr-un act liber şi curajos al profetului, Dumnezeu lucrează pentru binecuvântarea poporului Său şi pentru mărturia Sa înaintea lumii.

Încheiem acest text cu speranţa că actualii lideri şi persoanele cu răspundere din cadrul comunităţii creştine din România îşi vor asuma rolul profetic de a vesti adevărul revelaţiei biblice despre soluţia lui Dumnezeu la starea de criză sau la problemele actuale. Şi adevărul este că soluţia ne este la îndemână, nu ne costă decât eventual mândria, fariseismul sau comoditatea unei vieţi fără responsabilitate.

Vezi arhiva

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854