• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Opinia ta
• Legături utile
• Părinţii Bisericii
• Muzică
• Contact

Textul zilei

 

Conceptul de comuniune la apostolul Ioan
O analiză a textului 1 Ioan 1:1-4

Vezi arhiva

Conceptul de comuniune (koinonia) este dezvoltat de ap. Ioan atât pentru a răspunde ereziei gnostice care influenţa biserica în vremea sa, cât mai ales pentru a dezvolta un concept distinct al gândirii sale teologice trinitare. Pentru Ioan, viaţa veşnică este viaţa în comuniune cu Dumnezeu. Acest mod de viaţă este revelat de Dumnezeu însuşi ca o permanentă relaţie personală de iubire şi dăruire dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Pentru a se departaja de gândirea gnostică, care aluneca destul de fin spre alte idei cu privire la fiinţa lui Dumnezeu, Ioan aduce în centru revelaţia întrupării Fiului, revelaţie care ancorează adevărul despre viaţa veşnică la care suntem chemaţi.

1. Contextul. Influenţele gnostice

Apostolul Ioan scrie această epistolă unei comunităţi puternic influenţate de învăţătura gnostică. Această erezie era o mixtură de filosofie greacă şi de idei creştine. Gnosticii operau cu un dualism ontologic specific gândirii platonice şi neoplatonice, potrivit căreia realitatea fizică este inferioară celei spirituale, inteligibile. Pentru ei, adevărata realitate este cea a ideilor, lumea materială fiind un accident. În consecinţă, gnosticii desconsiderau trupul şi tot ce depinde de trup (docetism). Pentru eretici, întruparea Fiului n-a fost reală. Ei fac distincţie între omul Isus şi Logosul divin: Logosul doar l-ar fi însoţit şi împuternicit pe Isus pe pământ. De asemenea, gnosticii consideră că, la patimile lui Isus, Logosul l-ar fi părăsit pe acesta, iar moartea şi suferinţele ar fi fost îndurate doar de om.

Gnosticii relativizau realitatea păcatului. Pentru ei, tot ceea ce este săvârşit cu trupul nu contează, păcatul este doar o chestiune a spiritului şi se rezolvă prin cunoaştere. La gnostici, koinonia este comuniunea cu Logosul, cu spiritul universal sau raţiunea care umple şi animă toate. Acest Logos este o entitate impersonală şi nu este nicidecum vorba despre persoana Fiului lui Dumnezeu care se întrupează în lume. Comuniunea creştinilor ia la gnostici forma unui consens intelectual, o aderenţă la acelaşi set de idei şi la aceleaşi metode de cunoaştere.

Apostolul Ioan debutează epistola sa vorbind despre adevărata comuniune, care este între credincioşi şi Dumnezeu, însă nu este vorba de acea koinonia în gnoză, în cunoaşterea raţională, ci de o comuniune inter-personală, cu Tatăl şi Fiul său Isus Cristos.

2. Analiza textului

Doar în patru versete dense, Ioan îşi construieşte contextul epistolei sale printr-un exerciţiu de discurs ingenios şi eficient. Ca şi în debutul evangheliei sale, Ioan aduce în discuţie un subiect etern, pe Cel ce este în principiu, dintotdeauna sau care era la început (termenul început are un corespondent în limba greacă care are şi sensul de principiu). Cu această afirmaţie sunt de acord şi gnosticii, doar că Ioan continuă şi spune despre acest subiect etern că el a fost auzit, văzut, pipăit sau atins de oameni, de apostoli, de chiar autorul epistolei. Aici Ioan plasează adevărul întrupării, adevăr pe care gnosticii îl negau. Mai apoi, Ioan identifică acest subiect etern, care s-a făcut trup, cu Logosul, Cuvântul vieţii. Aceasta este o lovitură clară dată gnosticilor. Logosul nu este un suflet abstract al lumii, ci o fiinţă care are această capacitate de a deveni om. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ioan continuă şi arată că acest subiect etern, Logosul, care a devenit trup, este viaţă, viaţă veşnică împreună cu Tatăl. Astfel, Logosul este conumărat cu Tatăl, este pentru Ioan o persoană distinctă de persoana Tatălui, nu o emanaţie a Lui. Manifestarea acestei vieţi nu este o prezenţă de tip panteist, ci este o prezenţă personală a unui Fiu care arată iubirea Tatălui şi o oferă lumii. Prezenţa vieţii veşnice între oameni, pe pământ, a luat forma unui dialog cu omul, dar nu doar la nivel raţional, ci în totalitatea vieţii umane. Logosul s-a întrupat şi s-a lăsat accesibil omului atât în cunoaştere, cât şi în cele sensibile: a fost contemplat, văzut, atins, dar a şi atins fiinţa umană în totalitatea ei.

Conceptul de comuniune este introdus de Ioan cu directă referire la situaţia destinatarilor epistolei, creştini care se aflau în derută, dezbinare. Gnosticii au manipulat cuvintele revelaţiei şi au influenţat adevărata comuniune dintre sfinţi. De aceea, Ioan spune că intenţia lui este ca, prin ceea ce scrie, să refacă comuniunea creştină din biserică. Dorinţa apostolului este ca destinatarii epistolei să înţeleagă şi să revină la adevărul revelaţiei despre întruparea Logosului şi despre adevărata viaţă veşnică. La Ioan, comuniunea autentică este în Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Ioan doreşte ca destinatarii săi să fie uniţi cu el şi cu ceilalţi credincioşi autentici în comuniunea pe care ei o au cu Tatăl şi cu Fiul. Koinonia este viaţa veşnică din Dumnezeu, viaţă pe care El o împărtăşeşte oamenilor. Oamenii nu pot avea parte de această comuniune decât dacă este oferită de Dumnezeu. Falsul ideal al gnosticilor de mântuire prin cunoaştere raţională este demolat. Veşnicia este în comuniunea Tatălui cu Fiul (şi cu Duhul Sfânt, chiar dacă nu apare precizat explicit în aceste prime patru versete, ci este arătat mai jos), iar această viaţă s-a arătat oamenilor, s-a făcut accesibilă lor prin întruparea Fiului.

Termenul koinonia, care are un sens de tovărăşie, de a pune în comun ceva, de a avea ceva în comun, resurse sau lucruri (koinos - comun, pentru toţi) ia la Ioan sensul de participare la viaţa lui Dumnezeu, de participare la modul personal de existenţă a lui Dumnezeu. Ioan dă valenţe ontologice acestui concept. Viaţa veşnică, viaţa divină, sugerează Ioan, este ea însăşi comuniune între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Această comuniune se oferă omului din iubire şi libertate. Comuniunea creştină nu este o realizare umană, nu rezultă din efortul omului, ci este o participare liberă la această viaţă a lui Dumnezeu.

În versetul al patrulea, Ioan arată bucuria (chara) ca semn al comuniunii autentice. Bucuria este o expresie a vieţii totale, este semnul distinctiv al vieţii creştine, al unui alt mod de existenţă, anume cel al comuniunii între oameni şi Dumnezeu. Accentul pe bucuria deplină este legat de mesajul lui Ioan către destinatarii săi care aveau nevoie de lumină în privinţa adevărului revelaţiei. Viaţa creştină este una plenară, nu admite jumătăţi de măsură, adevăruri parţiale sau adevăruri transformate după intenţiile sau nevoile oamenilor (aşa cum se întâmpla la gnostici).

3. Teologia comuniunii şi implicaţiile ei

Pentru gândirea creştină, teologia comuniunii este una centrală, fundamentală. Aşa cum au formulat părinţii capadocieni în lupta contra arianismului, Dumnezeu este treime de persoane în comuniune (Sf. Vasile, Tratat despre Duhul Sfânt, Contra lui Eunomie, Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic). Dumnezeu este comuniune de persoane, o realitate corporativă în unitatea aceleiaşi naturi. Acest enunţ teologic esenţial este în acord cu Scripturile şi ne indică revelaţia de Sine a lui Dumnezeu, ne arată cum este El în El însuşi.

Una dintre puţinele formulări biblice care sună a definiţie pentru Dumnezeu se găseşte la apostolul Ioan: Dumnezeu este dragoste (1Ioan 4:16). Acest enunţ indică ideea că este imposibil ca Dumnezeu să fie o realitate impersonală. Iar dacă este o realitate personală, nu poate fi o singură persoană. Iubirea presupune cel puţin două persoane. Ca dragostea să fie perfectă, nu este suficient să fie mutuală (adică între două persoane), ci să fie împărtăşită, exprimată către un altul. Dragostea perfectă există atunci când două persoane care se iubesc, în armonie şi comuniune, exprimă această iubire împreună înafara lor, spre un al treilea, spre un co-participant la iubirea celor doi (Richard de st. Victor, De trinitate, D. Stăniloaie, Sfânta Treime). Dragostea autentică nu implică frică (1Ioan 4:18), gelozie sau rivalitate, nu este egoistă sau doar mutuală, ea este o realizare în trei. Desăvârşirea dragostei este arătată în Dumnezeu prin aceea că Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iar iubirea aceasta se răsfrânge asupra Duhului, ca cel care participă la dragostea celor doi. În mod analog se realizează iubirea dintre Fiul şi Duhul Sfânt, dintre Tatăl şi Duhul Sfânt.

Teologii moderni, care redescoperă gândirea trinitară a părinţilor bisericii, reiau teologia comuniunii nu doar în ideea înţelegerii fiinţei lui Dumnezeu, ci mai ales pentru a explora implicaţiile acestui adevăr. Pentru Zizioulas, fiinţa lui Dumnezeu este una relaţională, nu este doar unitate, ci o uniune de persoane. (I. Zizioulas, Being as Communion). În Dumnezeu, koinonia este un fapt de libertate, o afirmare a existenţei sale personale. Comuniunea persoanelor divine nu rezultă din natura divină, ci este iniţiată de o persoană: Tatăl. Comuniunea ţine de caracterul extatic al persoanei, de realizarea persoanei în iubire, ca ieşire şi dăruire totală de sine spre celălalt. Acest model de existenţă divină nu este doar pentru persoanele Sfintei Treimi. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică să fiinţeze după acelaşi model al comuniunii inter-personale. Căderea, păcatul este o ratare în acest plan al fiinţei. Prin cădere, omul a pierdut acest mod de existenţă al comuniunii şi trăieşte pentru afirmarea de sine în dispută cu celălalt.

Chiar şi după căderea în păcat, omului nu îi este refuzată perspectiva comuniunii. Întruparea Fiului răspunde unei exigenţe ontologice, aşa cum păcatul a avut efecte la acest nivel. Prin întrupare, umanitatea primeşte în sânul ei o persoană care reface modul ratat de existenţă al omului. În Isus Cristos, avem pe Noul Adam, pe omul cel nou, omul care trăieşte autentic, personal, în relaţie cu Dumnezeu (modelul şi persoana prin excelenţă), dar şi cu semenii. În Isus, noi avem ieşirea de sub modul vechi, căzut de existenţă şi şansa de a reveni la modul de viaţă al comuniunii, atât cu Dumnezeu, cât şi cu semenii. Actualizarea în oameni a acestui mod de viaţă se realizează printr-o renaştere (realizare pneumatologică, operă a Duhului Sfânt, Domnul comuniunii), printr-o aşezare în relaţie cu Christos, cu Omul restaurat.

Spaţiul în care omul primeşte şi experimentează acest model de viaţă al comuniunii este Biserica. Ea este un trup, o realitate corporativă, o uniune de persoane într-o dinamică a iubirii iniţiată de Christos, capul acestui trup. Biserica este şi spaţiul revelaţiei persoanei, al descoperirii de sine şi al experienţei autentice, totale, în relaţie cu semenii şi cu Dumnezeu.

Vezi arhiva

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854