Română

Textul zilei

textul zilei  

De la doi la unul sau despre taina nunţiiRSS

Vezi arhiva

Istoria lumii cunoaşte o acumulare a unei vârste, o maturizare a conştiinţei existenţei sale, paralel cu o împovărare a acestei conştiinţe cu tot ceea ce s-a realizat sau nu până aici. Fiecare are vârsta sa, măsurată de la naştere, dar are şi vârsta lui Adam, o maturitate dată de procesualitatea istoriei şi de toată acumularea realizată până aici, fie în bine, fie în rău. Nu ne putem sustrage acestui proces, suntem, mai mult sau mai puţin conştient, asimilaţi în continuitatea vieţii sub soare cu toate efectele ei asupra vieţii particulare a fiecăruia.

Lucrurile au ajuns până la noi sub această amprentă: cunoaştem realitatea care este urmarea unei căderi care s-a consumat undeva în trecut, în pre-istorie. Nu avem termeni de comparaţie decât în imaginea unor pilde, a unor scene şi a unor simboluri cu privire la ceea ce a fost şi ceea ce a ajuns umanitatea datorită căderii ei. Însă totul ne este descris după acest eveniment, iar experienţa este consumată în spaţiul de după cădere. Cunoaştem şi experiem tragedia păcatului şi efectele lui, pe un fond nostalgic al dorinţei după lucrurile dintâi. Cunoaştem realitatea separării, a luptei, a contradicţiei, a imposibilităţii reunirii lor. Masculinul şi femininul sunt doi poli negativi care se resping mereu şi suferă consecinţa unei rupturi, a unei disocieri profunde care a dus fiinţa umană pe tărâmul dualismului, al contradicţiilor. Descoperim că între bărbat şi femeie există o tensiune, o luptă continuă, dar şi o căutare continuă a unei punţi de legătură, a unei soluţii.

După cădere, istoria omului este brăzdată de o varietate largă de scenarii, ca tentative de rezolvare a raportului masculin - feminin. Toate aceste scenarii au eşuat din lipsă de suport, din cauză că au fost gândite şi jucate în coordonatele căderii, fără a le depăşi. Fie în matriarhat, fie în patriarhat, fie în societatea modernă, tensiunea dintre masculin şi feminin nu a fost rezolvată, pentru că s-a folosit aceeaşi premiză de după cădere: bărbatul şi femeia sunt doi poli; masculinul şi femininul structurează fiinţa umană în două tabere greu de împăcat. Când a fost vorba de o aşa-zisă rezolvare, n-a fost decât un compromis realizat în dimensiunea socială, politică sau economică. Însă, ruptura produsă în fiinţa umană datorită păcatului n-a fost depăşită, omul n-a fost gândit în integralitatea lui, potrivit cu sensul creaţiei sale şi a modului său de existenţă.

E drept, revelaţia creştină oferă o soluţie la acest conflict, dar ceea ce este interesant este faptul că în realitatea trăită, cele două moduri de a fi ale naturii umane, masculinul şi femininul, sunt percepute şi trăite tot ca două contrarii. Femeia şi bărbatul sunt analizaţi doar prin prisma datelor istoriei, prin prisma sociologicului şi a biologicului. Femeia este, fie un partener social, mai mult sau mai puţin valorizat, fie un partener biologic care asigură perpetuarea omului, şi ca atare trebuie întreţinut şi trebuie să i se acorde importanţă. Statutul femeii este unul din cele mai contrariate: este fie un sclav, cumpărat pentru a fi partener şi sursă de fii şi fiice, fie un instrument al plăcerilor fizice, fie un partener în spaţiul afacerilor şi politicului, fie un adversar de temut acolo unde sistemul i-a permis să se afirme; este fie o anexă gospodărească, fie o necesitate în rezolvarea unor probleme, fie un partener de care nu te poţi dispensa (pentru că, nu, împreună cu el îţi câştigi mântuirea, dar inferior şi fără perspective axiologice şi ontologice), fie un element care beneficiază de anumite amendamente în viaţa socială, politică sau religioasă. Toate acestea însă, se reliefează în raport cu bărbatul sau sistemele create de el. Aşa că, şi bărbatul şi femeia, în istoria omenirii au construit sisteme prin care mai mult s-au îndepărtat unul de altul, intensificând conflictul, deşi uneori aveau pretenţia că vor să-l rezolve.

Deşi două milenii de creştinism ne amintesc mereu că bărbatul şi femeia au fost făcuţi să fie una, se pare că încă mai trebuie lucrat mult la acest capitol, pentru că aici se ascunde taina omului; omul ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Când citim în Sfânta Scriptură despre crearea omului, nu cred că trebuie pus accentul pe scenariul creaţiei, pe faptul că Dumnezeu a creat pe om într-un mod sau altul. Important este principiul creaţiei: "Să facem om după chipul Nostru şi asemănarea Noastră". Şi Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui, parte bărbătească şi parte femeiască l-a făcut. Ceea ce Sfânta Scriptură ne comunică nouă este spus în limbajul şi cu instrumentele noastre de după cădere. Poate nu e atât de important să punem accentul pe modul în care Dumnezeu a creat pe om, că a luat ţărână, că a luat din Adam o coastă şi a făcut-o pe Eva. Ceea ce e important e mesajul comunicat şi revelat, iar imaginile pot fi diverse. E adevărat, puterea de comunicare a imaginilor este importantă, pentru că omul, trăind realitatea căderii, trebuie să depună un efort considerabil pentru a pătrunde ceva din taina creaţiei. Şi tot efortul nu e deajuns. E nevoie de revelaţie, de dar, de har.

Tot scenariul biblic despre creaţie şi cădere este o bogăţie nespusă de explorat pentru noi cei de dincoace de acel eveniment. Cu privire la subiectul nostru, al masculinului şi femininului, câteva reflecţii sunt binevenite.

În primul rând, vreau să pornesc de la următoarea afirmaţie: înainte de cădere, în fiinţa umană, distincţia masculin-feminin sau dotarea naturii umane cu aceste două dimensiuni pare să nu fi fost o problemă. Masculinul şi femininul nu sunt o necesitate a naturii umane care să supună persoana. Adam şi Eva, înainte de cădere, prin raportare unul la celălalt devin conştienţi de propria lor alteritate. Când Adam exclamă, văzând-o pe Eva, este conştient că ea este de o fiinţă cu el, dar este o ea, este altcineva decât el. Este o alteritate. Prin această raportare, Adam devine conştient de propria-i persoană. Nu sexul este important aici, această distincţie nu cere o acoperire (ca după păcat), el nu constituie o problemă. În natura umană, înainte de cădere, masculinul şi femininul puteau fi cel mult o limită de depăşit (Maxim Mărturisitorul), dar nu o necesitate ontologică. În natura umană, masculinul şi femininul nu constituiau doi poli, o ruptură. Natura are în sine aceste două dimensiuni, fără a fi frântă, ca un potenţial ce este dinamizat de persoană. Taina creaţiei omului, taina naturii umane, ascunde în sine puterea creatoare de a fi ipostaziată într-o infinitate de persoane, iar taina femininului şi masculinului este aceea că această ipostaziere este rezultatul unirii celor doi, într-un act de iubire şi libertate, unire posibilă în unitatea naturii umane. După păcat, această unire este supusă necesităţii, plăcerii şi instinctului, devine un act de nelibertate, "o păcăleală" a naturii asupra persoanei. La nivelul naturii umane, masculinul şi femininul sunt două principii care asigură unitatea şi continuitatea sa. Asta pe de o parte, pentru că, pe de altă parte, imaginea Scripturii ne sugerează că taina naturii umane reflectă o unire la un nivel superior, care asigură unitatea naturii umane însăşi. Taina vocaţiei omului este aceea a unirii cu Cel ce l-a creat, cu Dumnezeu. Natura umană nu-şi are principiul de viaţă în sine, ci în Dumnezeu. Crearea lui Adam sugerează atât de bine acest lucru: Dumnezeu a suflat duh de viaţă peste ţărâna plămădită de mâinile Sale, şi aşa Adam a devenit un suflet viu.

În al doilea rând, păcatul, căderea, ca o întoarcere a omului spre el însuşi, ca o pretenţie a omului de a-şi avea principiul existenţei în sine (renunţare la unirea cu Dumnezeu, la principiul şi sursa vieţii sale), ca o pretenţie de autonomie şi o centrare pe sine, a produs o ruptură profundă în fiinţa umană. După cădere, Adam şi Eva devin conştienţi că masculinul şi femininul devin o problemă care necesită o acoperire (cu frunze în cele fizice, cu ruşine în cele spirituale) şi o rezolvare. Femininul şi masculinul se evidenţiază în opoziţie, şi nu în unitate. Se realizează o exterioritate, iar ruşinea este semnul acesteia. Păcatul a dus la o decădere a persoanei la nivel de individ, nivel care foloseşte distincţia bărbat - femeie ca un aliat împotriva omului însuşi. Raportul masculin - feminin a devenit o problemă care consumă energia omenirii încă de la început, iar încercarea rezolvării acestuia, nu numai că nu este fructuoasă, dar nu duce decât la agravarea ei. Fie în spaţiul social, fie în cel religios, pe măsură ce s-au dat anumite soluţii problemei, aceasta s-a accentuat şi şi-a descoperit noi feţe. De exemplu, emanciparea femeii a dus la fenomenul modern al femeii masculinizate, care copie şi încearcă să acopere orice realizare masculină (ne amintim de femeia constructor pe şantier, pe schelă) sau la autonomia femeii la toate nivelurile, căsătoria fiind o anexă socială de multe ori incomodă. După căderea protopărinţilor, blestemul cade asupra creaţiei, asupra omului. Acest blestem nuanţează atât de bine ruptura dintre bărbat şi femeie.

În al treilea rând, căderea în păcat a umbrit chipul lui Dumnezeu în om, l-a ascuns, l-a acoperit cu tină, iar asemănarea este aproape distrusă (căderea n-a distrus raţiunea de a fi a omului, ci a modificat radical modul ei de a fi - Maxim Mărturisitorul). Chipul lui Dumnezeu în Adam şi Eva nu stă în distincţia sexelor, faptul că unul este bărbat şi altul femeie, ci în distincţia dintre natura umană (comună lor) şi persoană (proprie fiecăruia). Omul a fost făcut să reflecte chipul lui Dumnezeu: o natură în mai multe persoane. Taina persoanei este că ea are în sine întreaga natură şi se realizează în unitatea naturii. Persoana este pusă în lumină de o altă persoană, alteritatea ei se evidenţiază printr-o aplecare spre celălalt. Aşa ne învaţă Sfânta Scriptură despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime: Tatăl a vorbit despre Fiul Său prea iubit şi despre Duhul Sfânt (şi în acest mod am descoperit pe Tatăl, calităţile Sale de Tată, pentru că ne-a vorbit despre Fiul Său prea iubit), Fiul a venit în lume să ne arate pe Tatăl şi să ne spună despre Duhul Sfânt (şi în acest mod am descoperit pe Fiul, Cel care se raporta mereu la Tatăl Său ca un Fiu), iar Duhul Sfânt a venit să ne vorbească despre Fiul şi despre dragostea Lui pentru Tatăl (şi astfel am descoperit pe Duhul, Cel ce este comuniune, iubire, libertate, Cel ce se dăruie pentru a uni şi desăvârşi, Cel aproape, intim, sensibil, atent). Iată cum se arată taina persoanei: persoana nu arată spre sine, ci spre celălalt, dar în această acţiune se pune în evidenţă alteritatea sa. Pentru că mai întâi a fost preocupată să lumineze persoana celuilalt, lumina aceasta se răsfrânge asupra ei însăşi. La acest model este chemat omul, aşa au început primii oameni. Adam exclamă la vederea Evei; este o exclamaţie a propriei vederi, ca rod al aplecării sale spre cea care i-a fost aşezată aproape.

În al patrulea rând, aducem afirmaţia potrivit căreia Adam şi Eva, aşa cum erau ei înainte de cădere, nu erau decât la un început de drum. Având izvorul vieţii în Dumnezeu, omul avea de parcurs un drum (asta presupunea şi actul creator al înmulţirii oamenilor), o cale spre destinul lor - unirea cu Dumnezeu, într-o dimensiune a existenţei mai înaltă. Pasajul biblic ne spune despre o anumită relaţie, despre o anumită comunicare a omului cu Dumnezeu, dar ne mai spune despre un prag, despre o realitate cu care omul avea să se confrunte. Ne este prezentată o imagine eucharistică, unde era vorba despre o împărtăşire, despre o gustare, despre o mâncare (pomul vieţii, dar şi pomul cunoaşterii). Înaintea omului îi stătea această perspectivă a împărtăşirii. Nu scena cu cei doi pomi poartă greutatea, ci ea ne comunică o realitate serioasă. Omul trebuia să meargă pe un drum, spre un sens, iar acest sens este unul eucharistic, de împărtăşire. Cum omul s-a împărtăşit dintr-o realitate contrară sensului său, a căzut, şi-a pierdut vocaţia. Poate se pune întrebarea, ce legătură are asta cu femeia şi bărbatul? Păi, are. Tot în scena biblică ni se mai spune că omului i s-au deschis ochii după ce şi Adam a gustat din fructul oprit. Omul începe de la cel puţin două persoane, pentru că esenţa fiinţei umane este o reflectare a esenţei fiinţei divine: comuniunea de persoane. Împărtăşirea e un act de libertate personală, dar ea atinge natura. Împărtăşirea Evei din fructul oprit a continuat cu o împărtăşire a acestui act către Adam. În natura umană, bărbatul şi femeia sunt o chemare la împărtăşire unul de celălat şi împreună de Dumnezeu. Întrebarea este dacă Adam putea refuza o astfel de provocare, sau dacă nu cumva textul biblic ne dă această imagine nouă celor de dincoace de cădere, pentru a înţelege ceva din taina relaţiei. E posibil ca Adam să nu mai fi avut nevoie să guste din acel fruct, actul era deja consumat în om, prin Eva. Expresivitatea actului Evei cred că se adresează mai ales nouă, celor din istorie, pentru a înţelege gravitatea căderii şi modalitatea prin care păcatul a pătruns în creaţie - prin fisurarea relaţiei.

Ieşirea din cădere trebuie să urmeze un drum similar, tot de împărtăşire, iar asta presupune relaţie, comuniune. Adam cel nou (Christos - Biserica) este o actualizare a chipului lui Dumnezeu acoperit de păcat în pre-istoria omenirii. În dimensiunea acestui nou om trebuie să se evidenţieze relaţia bărbatului cu femeia. Această relaţie capătă semnificaţie prin împărtăşirea omului cu Dumnezeu: în Christos, nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat (Ap. Pavel). În Christos, cei doi sunt una, pentru că Christos este unul, o unitate a persoanelor restaurate. Împărtăşirea cu Christos uneşte, îi face pe cei părtaşi Lui una (de aceea nunta nu are sens înafara lui Christos).

Omul a fost creat să poarte chipul lui Dumnezeu şi să se unească cu Dumnezeu. După cădere, acest lucru se realizează în Christos, prin Duhul Sfânt şi poartă cu sine o calitate adusă omului: calitatea de fiu. Această calitate a fost imprimată de Christos, noul Bisericii, care este Trupul Său, o nouă umanitate. Sensibilitatea creatoare a omului, evidenţiată prin unirea masculinului cu femininul, capătă din nou semnificaţie. Dacă în starea căzută, păcatul a dus la conflictul dintre cei doi şi impunerea individului, prin Christos - pe fondul acestei disocieri - se conturează o cale spre unirea pierdută. Noua umanitate instituită de Christos prin jertfa şi învierea Sa este constituită în lume de Duhul Sfânt. Este un om nou, o umanitate care este una. Unitatea ei este garantată de Duhul Sfânt şi de Christos. În istoria mântuirii, un corespondent unde se învaţă şi se experiază realitatea acestei unităţi este familia şi apoi biserica locală. În familie, se experiază regăsirea unităţii femininului cu masculinul, depăşirea conflictului dintre cei doi în unitatea noului om, precum şi unitatea noului Adam cu Dumnezeu. Se evidenţiază persoana, potenţialul ei creator şi plin de taină şi se valorifică valenţele relaţiei masculin-feminin. Unirea bărbatului cu femeia este model pentru taina unirii Lui Christos cu Biserica Sa. Este o taină care se adresează înţelegerii şi experienţei, o taină pe care este chemat să o exploreze fiecare, să se împărtăşească din ea.

În cele ce urmează vrem să desluşim câte ceva din această taină şi să găsim o corespondenţă în realitatea vieţii din acest sfârşit de mileniu doi.

Dintru început, se evidenţiază o întrebare cu mai multe aspecte: în ce mod se realizează unirea dintre soţi şi apoi unitatea Bisericii? Este această unitate un dat sau se realizează prin conjugarea eforturilor celor implicaţi? Iar dacă ne referim strict la viaţa de familie, este unitatea ceva care se impune în urma unui legământ ce trebuie respectat sau este ceva mai mult? Cine garantează această unitate? Care este diferenţa unităţii dintre bărbat şi femeie şi unitatea Bisericii?

Pentru a răspunde la cele de mai sus ne vom folosi de cadrul prezentat anterior. În cele din urmă, în creştinism este valorizată persoana, cea care se desăvârşeşte în unitatea Trupului Lui Christos. Dacă omul vechi era supus unei necesităţi date de cădere (a naşterii şi a morţii, a relaţiilor), omul cel nou iese de sub necesitatea firii căzute printr-un act de voinţă liberă (credinţa) spre a se naşte într-o nouă realitate, într-o nouă umanitate, unde se descoperă persoana. În Biserică, se descoperă chipul lui Dumnezeu, Christos ia chip în fiecare. Aici nu este vreo preferinţă, ci are acces oricine, şi bărbatul, şi femeia. Persoana iese de sub împărţirea introdusă de păcat în natura umană. Persoana depăşeşte diferenţierea dintre sexe introdusă de cădere. Conflictul este depăşit. Ceea ce e fundamental nu este că eşti bărbat sau femeie, ci faptul de a te naşte de sus, de a descoperi persoana, de a fi părtaş lui Christos. Din înălţimea ontologică se coboară apoi spre iconomia trupului lui Christos. Aici este valorizată distincţia dintre bărbat şi femeie, după ce va fi priceput fiecare că celălalt, fie el, fie ea, este o persoană.

La acest punct aducem în discuţie câteva elemente ciudate ale vieţii religioase de prin bisericile contemporane. Există situaţii în care mântuirea şi poziţia femeii în Biserică este condiţionată de tot soiul de standarde (morale, sociale, biologice). De exemplu, există curente care condiţionează mântuirea femeii de naşterea de fii, alţii o condiţionează de ascultarea de bărbat (când te gândeşti că femeia îndură deseori tratamente barbare, dar se supune pentru că trebuie să-şi îndeplinească datoria de soţie sau când te gândeşti la bărbaţii care tremură de gura nevestii, de lipsa lor de limită în ce priveşte afirmarea şi bunurile materiale) etc. Există şi situaţia cealaltă, în care femeia ia în mâinile sale frâele unei comunităţi creştine locale şi săvârşeşte mari lucrări, afirmând şi garantând drepturi egale cu ale bărbatul, crezând că prin asta rezolvă situaţia în care se află (evident că prin acest gest nu face altceva decât să întărească prăpastia şi conflictul dintre bărbat şi femeie). În viaţa de familie, se consumă uneori evenimente din cele mai tragice posibil, şi în plus li se dă o eticheta de creştinism.

În astfel de situaţii, de cele mai multe ori, se face o confuzie între două planuri: cel ontologic, al fiinţei, potrivit căruia bărbatul sau femeia nu au priorităţi, ci sunt deopotrivă persoane, adică egale înaintea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a societăţii, şi planul iconomic sau funcţional (care ţine de creşterea şi realizarea trupului lui Christos), de realizarea personală, care nu se poate face decât ca bărbat sau ca femeie, fără ca asta să fie un handicap (dimpotrivă, bărbatul şi femeia au charisme şi chemări specifice care fac posibilă realizarea de sine în relaţii). De exemplu, faptul că bărbatul este capul familiei, al nevestei, este un aşezământ din planul iconomic şi nu ontologic (aici este de cele mai multe ori confuzie - bărbaţii cred că prin asta au anumite drepturi în plus şi mai multe căi de acces spre divinitate, dar se înşeală). Conform acestui nivel, bărbatul nu are vreun favor în ce priveşte mântuirea, ci are o responsabilitate în administrarea lucrurilor lui Dumnezeu. În plan funcţional intervine chemarea personală, iar distincţia dintre masculin şi feminin îşi găseşte din plin expresie.

Ajunşi la acest punct al discuţiei, se evidenţiază că unitatea Bisericii şi unitatea familiei nu se realizează la nivel funcţional. Aici ea este pusă în aplicare, dar rădăcinile sale sunt mai adânci. Nu faptul că femeia şi bărbatul se iubesc sau se urăsc, că se înţeleg sau se ceartă, că se respectă sau nu, constituie suportul unităţii familiei sau comunităţii locale. Acestea sunt doar semnele existenţei sau lipsei unităţii. Unitatea trebuie descoperită la un nivel mai profund. Să vedem ce spune Evanghelia: "Le-am dat slava Mea, ca ei să fie una, cum Tu Tată şi cu Mine suntem una" (Ioan cap. 17). Acest text vorbeşte despre unitatea din Sfânta Treime, care este o unitate a fiinţei divine. Aşadar, Christos condiţionează unitatea Bisericii de un eveniment eucharistic: împărtăşirea slavei Sale, împărtăşirea cu Sine. Slava, în mod evident, corespunde unei calităţi, unui conţinut, unui statut ontologic. Ce poate fi altceva decât slava lui Christos, slava Sa de Fiu a lui Dumnezeu. Este o slavă din care se împărtăşeşte persoana umană răscumpărată, cea născută din Cuvânt şi Duh. Opera de salvare a lui Christos presupune refacerea modului personal de existenţă a omului. Astfel, fiecare persoană, bărbat sau femeie, are posibilitatea de a trăi în relaţii care duc la împlinire, la realizare de sine, la împlinirea vocaţiei omului. Această vocaţie este unirea cu Dumnezeu. Ea este posibilă după evenimentul întrupării. Fiecare om are acces la acest destin în Christos prin refacerea coordonatelor existenţei noastre, prin re-naştrea fiecăruia la o nouă viaţă. Există o corespondenţă clară între viaţa şi taina Bisericii şi cea a nunţii între bărbat şi femeie în istorie. Ea ţine de sensul drumului, a vieţii din istorie a omului - creşterea, maturizarea pentru ceea ce vine, pentru saltul pe care omul îl va înregistra la înviere când toate coordonatele necesare realizării destinului său veşnic vor fi realizate. Finalul drumului în istorie este un om matur, o personalitate bine dezvoltată, bine conturată, pregătită pentru eternitate. Nunta creştină este un detaliu al vieţii bisericii, este un spaţiu în care două persoane, un bărat şi o femeie realizează experienţa vieţii celei noi într-o unitate plenară la nivelul naturii umane (trup, suflet şi duh). Omul redescoperă masculinul şi femeninul şi se foloseşte de aceste dimeniuni pentru a trăi ca om nou, în experienţa iubirii şi a unităţii, ale căror sursă este Christos.

Revenind la nunta creştină, am ajuns la un punct sensibil al discuţiei. Celălalt, ca partener, (el sau ea) poartă slava lui Christos, este templu al Duhului Sfânt. Fiecare realizează o împărtăşire cu Dumnezeu, din Dumnezeu. Acest lucru dă consistenţă, verticalitate persoanei. Întrebarea este, ca să facem din nou trimitere la viaţa cotidiană a creştinilor, în câte familii soţii au cunoştinţă şi trăiesc cu conştiinţa valorii celuilalt? Înţelegerea şi întruparea acestor adevăruri ar reda calitate relaţiilor din familii, şi, ca atare, consistenţă bisericilor locale. Să te apropii de soţ sau de soţie cu acea teamă sfântă, că el sau ea este templu al Domnului, că el sau ea poartă slava lui Christos. Iată un subiect de meditaţie pentru întreaga căsnicie, care cu siguranţă nu va fi epuizat pe tot parcursul ei. Să te gândeşti că limita pe care o ai de depăşit ca soţ sau ca soţie este să descoperi în partenerul tău slava lui Christos, chiar să o desveleşti în ochii tăi şi ai altora. Iată un motiv pentru a trăi împreună, un motiv serios de a nu consuma căsnicia în cuvinte şi acte sterile, de la o zi la alta. Adâncimile acestei perspective sunt nemăsurabile, pentru că dai de taina persoanei, de taina fiinţei, de inepuizabilul ce trebuie explorat mereu. Cei care nu realizează asta, sau care o fac cu zgârcenie, sunt cei rămaşi încă în mrejele individualismului. Se împlineşte nu cel care adună totul în jurul lui, nu cel căruia i se slujeşte, nu cel care se gândeşte doar la sine, ci cel care uită de sine şi se consumă înspre celălalt. E mare taina aceasta a unirii, e adâncă şi grea. Nu este accesibilă celui ce n-a renunţat la sine. De aceea e mare har să ai un partener pe măsură, să ai chiar un soi de adversar, unul care încearcă să te afle, să te descoase, să te simtă, să intre în adâncurile tale, să te măsoare corect. E mare lucru. E mare lucru, zice Scriptura, ca omul să aibă o femeie înţeleaptă. Vă întrebaţi de ce? E greu şi e uşor de răspuns. Aici intervine masculinul şi femininul, aici intervine charisma fiecăruia, aici se joacă talanţii femeii şi ai bărbatului. Fiecare are ce da, fiecare e responsabil de cum administrează ceea ce a primit. Fiecare a primit, fiecare are de dat. Dar despre asta, vom vorbi mai încolo.

Să mai privim asupra acestei uniri a bărbatului cu femeia. Această unire nu este doar o unire trupească, în pat, de câte ori fiecare simte nevoia; ea este o unire la toate nivelurile: trup, suflet, duh. Este o unire care se realizează descoperind slava lui Christos în el sau ea. Nu este o unire forţată, ci o descoperire a acesteia, o revelare a potenţelor ascunse acolo prin evenimentul aşezării a două persoane împreună pentru toată viaţa. Este pentru toată viaţa, pentru că altfel nu are sens. Nu că ar fi contractul pentru toată viaţa, ci experienţa este de aşa natură. Dacă începi acest proces, nu ai vreme să-l consumi mai repede, decât în veşnicie. Aici este o lege a firii, o lege a vieţii celei noi, nu un standard impus de oameni. De aceea nu se admite despărţirea, nu că ar fi un moft al cuiva, ci pentru că ar fi o contradicţie ca cei care caută să descopere unitatea în ei şi între ei, prin slava lui Christos, să se despartă. Iar dacă unul moare, ar trebui să o iei de la capăt, cu altcineva. Cei care emit pretenţia că despărţindu-se o iau de la capăt, de la un nou început, se înşeală (afară doar de cazul în care unul nu este credincios), nu au înţeles şi experiat nimic din taina unirii în Christos. Aici nu poate fi vorba de eşec, care ar putea admite despărţirea, pentru că unitatea nu o fac cei doi, ci o descoperă şi o pun în viaţă împreună. Descoperirea unităţii impune ca cei doi să fie părtaşi lui Christos şi Duhului Sfânt. De aceea nu este posibilă unirea între un credincios şi un necredincios, pentru că nu există suport pentru o astfel de unitate. Iar acolo unde oamenii se chinuie să realizeze ei ceva, nu se reuşeşte decât un simulacru de unitate, care se poate dărâma la orice suflare de vânt. Există o iluzie a unirii, un fantomatic uşor de acceptat.

Când am vorbit despre slava lui Christos, am luat în calcul mai ales slava Sa dobândită şi descoperită în jertfă. Fantomaticul, iluzoriul în care se cade uşor când este vorba de unitate, de taina unirii nunţii, este dat de modul de gândire a acestei dimensiuni. De obicei funcţionează criteriile lumii acesteia: calităţile partenerului, dotarea materială, posibilităţile viitoare, numele, relaţiile etc. Toate acestea generează un fals în jurul ideii de unitate. Cei doi par a fi uniţi, însă unitatea lor este susţinută de criteriile folosite de ei atunci când au încheiat contractul. Atunci când aceste criterii se clatină, se vede şubrezimea relaţiei şi lipsa unităţii. În schimb, iată un lucru de căpetenie: să cauţi slava lui Christos, atât pentru tine, cât şi pentru altul. Căutând să o descoperi şi la ceilalţi, te trezeşti aşezat lângă un el sau o ea, şi simţi că trebuie să o faci în mod deosebit în dreptul acelei persoane o viaţă întreagă. Aşa se descoperă şi se trăieşte taina unirii în Christos. Aici este o şcoală, şi viaţa soţilor este o şcoală. Este vorba despre comuniune spre descoperirea celuilalt, ca premiză a cunoaşterii şi descoperirii de sine. În acest mod se atinge câte ceva din taina lui Christos. La asta este chemată persoana în taina nunţii, să caute şi să descopere taina vieţii printr-o relaţie specială, descoperind pe celălalt în datele naturii umane. Asta ne învaţă Scriptura, asta se întâmplă chiar şi în Dumnezeu. Fiecare persoană o pune în lumină pe cealaltă. Asta e veşnicia: să fii mereu în relaţie cu persoanele divine şi cu cele umane, să explorezi taina fiecăreia, un conţinut inepuizabil. Frumuseţea unei relaţii nu stă în faptul că toate merg bine, fără probleme, fără eşecuri. Frumuseţea şi gustul ei sunt date de descoperirea persoanei celuilalt, a adâncimii fiinţei sale. Este mirarea, începutul oricărei filosofii, este tăcerea în faţa tainei celuilalt care te cheamă în marele joc la fiinţei.

Taina nunţii este taina unirii în dragoste şi libertate a două persoane, bărbat şi femeie. Sigur, sunt unii care se întreabă de ce bărbat şi femeie şi nu şi altfel? Întrebarea ar avea sens dacă veşnicia s-ar consuma în limitele existenţei de aici şi în condiţiile existente acum, şi dacă viaţa de aici nu ar avea caracter de examen. Însă veşnicia şi nunta doar încep aici, dar se consumă într-o altă dimensiune, iar căsătoria între un bărbat şi o femeie pe pământ este o icoană, un chip al adevăratei nunţi care se va realiza în acea dimensiune numită generic Împărăţia cerurilor, unde femininul şi masculinul nu vor mai juca un rol fundamental, sau cel puţin nu vor mai juca rolul pe care îl desluşim în istorie (aici el este fundamental pentru că pe pământ ni se joacă veşnicia). Această distincţie va fi depăşită în eschaton în favoarea persoanei. Creatul se va uni cu necreatul, persoana umană va contemnpla pe cea divină, omul se va îndumnezei. Esenţa unirii este aceea dintre divin şi uman, unde se descoperă persoana. În creştinism, taina nunţii reflectă şi întrupează ceva din realitatea viitoare. Dar până acolo, până atunci, suntem legaţi în mod profund de masculin şi feminin. Sarcina Bisericii este să integreze şi să dea sens acestei distincţii în realitatea noului Adam, aşa cum ea se desfăşoară în istorie.

Distincţia dintre sexe îşi are originea în natura umană, dar nu se confundă cu ea şi nici cu persoana, ci este un mod de a fi a naturii umane, un mod de a face cunoscută persoana. Ea a fost lăsată doar ca un mod de a fi în limitele naturii create care să slujească întruchiparea treimică a modului de viaţă a lui D-zeu în natura umană: întrepătrunderea reciprocă (perihoreza) a vieţii persoanelor spre sensul lor final care este unirea cu Dumnezeu. Aşadar, potrivit sensului creaţiei, în limitele naturii umane, femininul şi masculinul au o funcţie bine definită. Aceste moduri de a fi ale naturii umane oferă cadrul pentru şcoala vieţii unde, pe de o parte se descoperă persoana, pe de altă parte se realizează chipul lui Dumnezeu. Iată de ce nunta admite doar femininul, pe de o parte, şi masculinul, pe de altă parte. Prin creaţie, Dumnezeu a înzestrat natura umană cu cele două dimensiuni cu rolul de a asigura cadrul unei experienţe a unirii, care să fie în acelaşi timp şcoala pentru ţelul omului: unirea cu Dumnezeu. În limitele naturii umane, bărbatul şi femeia poartă în sine o mare chemare şi o provocare spre unire ("de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup"). Doar prin punerea împreună a acestor două dimeniuni ale naturii umane persoanele se pot uni în limitele creatului. Iată de ce, de pe această imagine, revelaţia creştină alunecă spre realitatea tainică a unirii omului cu Dumnezeu. În această ordine de idei, este important de afirmat că nunta pământeană, icoana nunţii Mirelui Christos, nu poate înlocui, substitui adevărata nuntă.

Nunta din dimensiunea istoriei este o şcoală, o trambulină spre adevărata nuntă. De aceea, trebuie înţeles bine că orice nuntă între un bărbat şi o femeie are riscurile ei. Ea poate duce pe cei doi spre nunta lui Christos sau îi poate înneca în istorie. Gravitatea faptului stă în aceea că după cădere răul se foloseşte de masculin şi feminin pentru a perpetua boala, păcatul, dezbinarea. Întruparea lui Christos a deschis o nouă perspectivă asupra relaţiei dintre bărbat şi femeie. Cele două dimeniuni ale naturii umane sunt recuperate într-o perspectivă charismatică, a darului. Scriptura ne sugerează că în Christos, fiecare persoană poate avea unul din două daruri: căsătoria şi fecioria (Ap. Pavel), daruri care pot asigura şcoala în care omul învaţă taina unirii cu Dumnezeu. În Christos, poţi avea unul din cele două daruri, fiecare având aceeaşi menire, dar fiecare cu riscurile ei. Din nou, accentul cade pe persoană, iar aici am reliefat două moduri de descoperire a ei, de realizare a ei încă din lumea aceasta. Deşi, într-un sens, în Christos, masculinul şi femininul sunt depăşite, valoarea lor rămâne prin aceea că oferă omului posibilitatea de a ajunge la experierea chipului lui Dumnezeu în natura umană, fiind un dar, un har, o cale în această lume. Însă, în înviere, distincţia dintre masculin şi feminin este depăşită, îşi pierde suportul. În concluzie, nunta pământeană este o cale prin care omul poate descoperi taina persoanei, taina unirii. Parcurgerea acestei căi conduce spre dimensiunea cea nouă a existenţei, unde ceea ce este în parte se va sfârşi, unde drumul se încheie, unde limitele sunt depăşite. Adevărata nuntă, anticipată şi prefigurată aici, se va realiza în realitatea Duhului, cu Christos, pentru slava Tatălui. Fiind un drum cu o ţintă de o astfel de anvergură, nici exigenţele nu sunt mai prejos. Pentru că în joc e libertatea persoanei şi iubirea, lucrurile sunt teribil de grave şi cu riscuri nemăsurabile. Tensiunea e maximă, taina se consumă la temperaturi fantastice. Nu se admite sacrificarea unuia în detrimentul altuia, ci doar sacrificiul propriu, de dragul iubirii. Se salvează doar cel care crede şi cel care termină drumul; doar cel ce are nădejde şi gustă taina; doar cel ce iubeşte.

Am pomenit despre faptul că femeia şi bărbatul au harismele şi locul lor în dinamica mântuirii. Masculinul şi femininul nu sunt doar două genuri care disting două persoane doar la nivel biologic sau de trup. Femininul şi masculinul se evidenţiază la nivelul omului întreg: trup, suflet şi duh. În Trupul lui Christos, în iconomia mântuirii, bărbatul este considerat christofor (are calităţi care îl apropie de Christos), iar femeia este pneumatofoare (are calităţi şi charisme care o apropie de Duhul Sfânt - Evdochimov). În funcţionalitatea Bisericii, charismele bărbatului şi ale femeii sunt complementare, deoarece Trupul este unul. Acest aspect trimite la o evaluare corectă a vieţii de familie şi a vieţii liturgice din comunităţile locale. În familie, prin taina nunţii, bărbatul şi femeia realizează unirea persoanelor, dar gustă şi din dinamismul şi valoarea complementarităţii darurilor date Bisericii. De aceea, familia este o biserică în miniatură. Charismele bărbatului au nevoie de charismele femeii pentru a funcţiona; se completează şi se verifică reciproc. Unele trăiesc prin celelalte şi se evidenţiază reciproc. Învăluiţi în taina nunţii, în Christos, bărbatul şi femeia nu repetă mecanic automatismele naturii umane potrivit celor două modalităţi. Fiecare persoană care îmbracă una din cele două moduri, modelează şi dă expresie acesteia potrivit alterităţii sale. De aceea nu există şabloane în căsătorie, de aceea istoria unora nu poate fi şi istoria altora. Şi în aceasta se evidenţiază taina nunţii, care poartă amprenta tainei persoanei. În plus, ceea ce este interesant şi extrem de valoros este că în fiecare nuntă, prin faptul că se întâlnesc două persoane, adică două unicităţi, irepetabile, care îmbracă cele două modulaţii ale fiinţei umane, se realizează un pas, se depăşeşte ceva din limitele căderii, din distanţa introdusă de păcat. Prin orice nuntă, corect asumată şi trăită pe măsură, Biserica stăvileşte răul şi apropie omul de Dumnezeu.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 4 martie 2007

Vezi arhiva

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842