• Cine suntem
• Proiecte
• Activităţi în biserică
• Predici
• Textul zilei
• Părinţii Bisericii
• Calendar liturgic
• Grupul de studenţi
• Lumea contemporană
• Muzică
• Opinia ta
• Contact

Textul zilei

 

Despre BOTEZ

Vezi arhiva

Botezul este lucrarea lui Dumnezeu care se realizează asupra omului în toată integralitatea sa, adică implică omul în întregime, la toate nivelurile existenţei sale. Ştim că omul este o fiinţă complexă, o fire compusă din spirit şi materie, într-o unitate greu de descifrat, care înseamnă o armonie a spiritului şi a materiei, o unitate vizibilă în identitatea fiecărei persoane.

Botezul este o realitate a lui Dumnezeu efectivă, realitate care lucrează în om la modul cel mai pragmatic, la modul cel mai concret. Acesta ne afectează întreaga existenţă, atât la nivel spiritual, mental, sufletesc, cât şi la nivel material, fizic. La botez, persoana umană intră în contact fizic cu apa, mărturiseşte un crez şi, în acelaşi timp, are o trăire, o experienţă interioară sufletească. Această experienţă înseamnă apropierea omului de realităţile lui Dumnezeu, de adevărul lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi. Toate aceste lucruri (experienţa fizică a scufundării în apă, experienţa sufletească a unor trăiri şi experienţa unei cunoaşteri) trebuie să le vedem împreună la botez, toate sunt importante, nici unul nu este opţional.

Sub influenţa filosofiei şi a raţionalismului, discuţia despre om tinde să se poarte pe paliere, făcându-se observaţii şi analize distincte despre trup, despre suflet sau despre spirit. O astfel de abordare, chiar şi strict teoretică, pedagogică, are limitele şi capcanele ei. Conform gândirii creştine, omul nu poate fi disecat în componente fără a-l distruge, fără a-i rata identitatea. Vom face câteva observaţii asupra botezului ca o realizare a omului întreg, dar vom ţine seama totuşi de această modalitate actuală de gândire care vizualizează „componentele omului”. Scopul acestei prezentări este de a puncta câteva lucruri specifice care ne pot feri de abordări înguste despre botez, despre înţelesuri cu alte semnificaţii decât cele biblice.

Botezul atinge trupul

A discuta despre trup ca despre ceva în sine, distinct, ca obiect de studiu care poate fi definit riguros, înseamnă a accepta o formă de dualism ontologic (existenţa este structurată pe două niveluri diferite şi ierarhizate - sensibil şi inteligibil) sau o formă de raţionalism care reduce omul doar la existenţa biologică. De regulă, este numită trup dimensiunea materială a omului, dar nu putem neglija faptul că această componentă este într-o permanentă relaţie cu cealaltă componentă, cea spirituală. Nu putem vorbi despre trup decât în termeni teoretici, iar discuţia este alimentată de situaţia căderii, pe fondul rupturii din natura umană, a conflictului dintre materie şi spirit. Doarece omul trăieşte impropriu, în datele căderii, tendinţa noastră este de a vedea „componentele” omului şi nu fiinţa sa întreagă, un complex relaţional. Conform gândirii creştine (după care înţelegem omul prin distincţia natură-persoană), ceea ce numim trupul cuiva este doar o sintetizare a energiilor sau a capacităţilor naturale (ale naturii umane) la nivelul acelei persoane - o formă şi un mod distinct de a realiza relaţia dintre materie şi spirit la nivelul unei persoane. Acceptăm discuţia despre trup în condiţiile acestei înţelegeri.

Este delicat să vorbim, mai ales astăzi, despre importanţa trupului şi despre modul în care la botez putem identifica implicaţii asupra trupului omului. Cauza principală este suma influenţelor la care este supus creştinul din partea lumii seculare. Astăzi, în spaţiul religios creştin, foarte mulţi neglijează trupul, lucrând cu perspective dualiste, conform cărora spiritul este superior materiei. Influenţa dominantă vine dinspre paradigma zilei, potrivit căreia trupul a devenit un obiect comercial destinat plăcerii. Ştim cu toţii asta. Suntem bulversaţi, înnebuniţi, din toate părţile, cu ceea ce a mai rămas din trup pentru omul contemporan: o bucată de carne, o materie, un obiect, o marfă.

Creştinismul însă a dat o replică fundamentală tuturor filosofiilor şi religiilor prin aceea că recuperează şi valorizează trupul, considerându-l destinat învierii, restaurării pentru viaţa veşnică. În esenţă, creştinismul vorbeşte despre mântuirea omului, nu a trupului sau a sufletului. În condiţiile căderii însă, din cauza păcatului care a pus în opoziţie materia şi spiritul, Biserica vorbeşte despre mântuirea trupului şi a sufletului înţelegând prin asta refacerea omului, eliberarea de sub dezbinarea dintre cele două. Creştinii afirmă că în trupul omului, aşa cum îl ştim după cădere, se sădeşte un sâmbure din care se dezvoltă un nou trup şi o nouă viaţă. Desigur, trupul va fi pus în ţărână, în pământ, la moartea biologică, dar din el, nu din altceva, nu din nimic, va răsări trupul cel nou la înviere.

Apostolul Pavel ne spune asta într-o imagine extrem de clară: trupul acesta este ca o sămânţă pe care o punem în pământ să putrezească, iar din acest proces iese un trup nou. Revelaţia creştină afirmă răspicat că trupul este destinat mântuirii şi că nu are sens o discuţie doar despre mântuirea sufletului. În consecinţă, creştinul este chemat să respecte, să cultive, să înduhovnicească trupul, să lucreze la refacerea armoniei cu spiritul. Acest lucru nu se face însă după paradigma veacului (făcând fitness sau mergând la săli de sport), ci înduhovnicind trupul prin construirea unei relaţii normale cu lumea şi cu Dumnezeu. Apostolul Pavel revoluţionează lumea antică spunând că trupul este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup, că trupul omului este templul Duhului Sfânt. Astfel, omul este recuperat într-o viziune biblică, potrivit raţiunii sale date de Creator şi nu pune accent doar pe suflet (ceea ce era specific lumii antice greceşti).

În situaţia căderii, păcatul a produs o ruptură în natura umană, o dezbinare între materie şi spirit. Astfel, trupul devine prioritar şi guvernează aproape totul pentru că prin trup omul este legat de o serie de necesităţi naturale, de la hrană până la odihnă. Scriptura însă ne aminteşte că omul este mai mult decât suma nevoilor lui (nevoi limitate excesiv la nevoile trupeşti), că omul trăieşte nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. În ecuaţia inversă, a restaurării, omul îşi trăieşte normalitatea, trupul fiind în armonie cu spiritul, cu trăirile sufleteşti. În acest mod, trupul este valorizat, nu mai este considerat inferior şi destinat distrugerii, ci este destinat învierii pentru viaţa eternă. Acest lucru devine posibil pentru că faptele trupului, înclinaţiile lui spre moarte sunt oprite. Puterea aceasta a morţii este oprită în trup datorită credinţei noastre, datorită lucrării lui Dumnezeu şi datorită unirii noastre cu Christos. Această unire vizează omul întreg, nu doar „componenta” sa numită suflet. La botez, omul se uneşte Dumnezeu, iar prin această unire sfâşierea din natura umană este depăşită.

Când se realizează botezul, omul intră în apă. Această intrare nu este un simbol, nu este o joacă, nu este o chestiune facultativă (se poate şi fără ea). Botezul este o lucrare poruncită de Dumnezeu prin care omul, respectând-o, se angajează să se unească cu Dumnezeu în integralitatea lui, deci şi cu trupul. Există o simbolistică aici, desigur, dar nu trebuie confundat actul cu simbolul. Simbolistica este a morţii, prin scufundare, dar moartea nu este un simbol, este o realitate practică şi concretă pe care omul o trăieşte şi o afirmă în chiar evenimentul botezului. Prin botez, omul acceptă în mod liber şi necondiţionat lucrarea lui Dumnezeu asupra fiinţei sale sfâşiate. Este un act de credinţă prin care omul lasă accesibil drumul lui Dumnezeu spre sine, lasă puterea lui Dumnezeu să lucreze, inclusiv în trupul lui. Botezul este o confirmare a omului că înţelege şi acceptă lucrarea de mântuire ca întreg, nu în parte, doar la nivel spiritual. În acest mod, omului i se asigură condiţia intrării în normalitatea vieţii celei noi, iar trupul va primi în el însuşi un germene de viaţă care apoi va exploda la înviere. La botez, omul se uneşte cu Christos, se îmbracă cu Christos, iar acest lucru se întâmplă şi la nivel fizic, trupesc.

Prin lucrarea de la botez, omului i se asigură ieşirea de sub pedeapsă, de sub judecată, îi este garantată învierea, refacerea sa într-o unitate a materiei cu spiritul, a trupului cu sufletul fără boala păcatului. Când va veni Christos, învierea nu va fi un act magic. Christos nu va veni cu bagheta Sa magică şi o va pune pe capul câtorva oameni ca să-i învie. Când va veni Christos, ceea ce este în trupul nostru, ceea ce este pus acolo din Christos va ieşi la iveală, aşa cum, primăvara, iese de la sine trupul nou din sămânţa pusă în pământ pentru că este ceva în sămânţa pusă acolo, o putere de viaţă care nu închide totul în putrezire. Asta se întâmplă şi cu trupul omului: primeşte ceva din Christos, ceva din puterea veacului viitor, care nu-l va ţine veşnic în ţărână.

Botezul ca o experienţă a morţii

Pentru a ilustra experienţa trăită de o persoană la botez, facem trimitere mai întâi la Sfânta Scriptură, la cartea Romani, capitolul 6: Nu ştiţi că toţi care am fost botezaţi în Isus Christos, am fost botezaţi în moartea lui ? Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Christos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. Aici este spus extrem de clar că ceea ce a săvârşit Isus Christos în persoana Lui, în fiinţa Lui, adică moartea, actualizăm şi experimentăm fiecare atunci când ne apropiem de Dumnezeu. Atunci când încercăm să răspundem provocării Lui de a reveni la viaţă, de a ne reîntoarce la demnitatea de fii ai Tatălui, ne aflăm în faţa unei experienţe limită: moartea. Botezul este legat de această experienţă a morţii omului vechi. Această moarte este tot atât de adevărată cum este moartea biologică, este tot atât de acută şi de evidentă. Evanghelia ne spune că fără moarte nu este înviere. Deci toţi cei care se botează în Christos trăiesc o experienţă a morţii ca apoi să se treacă la un nou mod de viaţă. Această moarte nu este un act punctual. Experienţa morţii se consumă nu doar atunci când candidatul intră în apa botezului, ci este un proces început în perioada de pregătire şi probabil că va mai continua în perioada de după botez, dar este o experienţă concretă pe care omul trebuie să o trăiască. Botezul este un eveniment prin care omul confirmă despre realitatea acestui proces, un act prin care el îşi afirmă libertatea de a se lăsa pe mâna lui Dumnezeu, de a se da pe sine morţii. Această lucrare a morţii omului vechi este o lucrare a Duhului care a venit să ne aşeze în Christos sau să aşeze în noi evenimentele din viaţa lui Christos. Dacă Christos a murit şi a înviat, Duhul aduce în noi aceste evenimente şi le aşează în viaţa noastră sau pune fiinţa noastră în relaţie cu aceste evenimente. Experienţa mântuirii nu este o experienţă teoretică prin care cineva, mental, recunoaşte şi înţelege ceea ce a făcut Mântuitorul. Dimpotrivă, mântuirea este o experienţă care cuprinde viaţa noastră întreagă şi ne implică profund într-un proces de transformare radicală a modului vechi de existenţă. Moartea este experienţa renunţării de sine, renunţarea la egocentrism, la a ne concepe sursa şi destinul vieţii din noi înşine.

La botez, omul realizează un act de maximă libertate: el renunţă la sine, la viaţa pe care o are şi se lasă în seama lui Dumnezeu, îşi dă viaţa lui Dumnezeu. O astfel de experienţă de maximă renunţare la sine, de lepădare a modului căzut de existenţă înseamnă o moarte, o încetare de a mai fi prin sine sau de raportare exclusivă la sine. Acest act de libertate este unul punctual şi se marchează la botez, dar va fi actualizat în permanenţă, ca o realizare personală în viaţa cea nouă, în Biserică.

Ca lucrare a lui Dumnezeu, botezul are de a face cu consecinţele căderii, cu pedeapsa şi judecata, care stau asupra omului din pricina căderii. Actul de smerenie totală a omului, de renunţare totală la sine este modalitatea prin care omul se abandonează în raport cu consecinţele căderii, fiind asumat în moartea lui Christos ca împlinire a consecinţelor păcatului, dar şi ca ieşire de sub robia lui. Reorientarea omului spre sursa vieţii, spre Dumnezeu, înseamnă primirea acelei puteri de viaţă de la Dumnezeu pentru a trăi un nou mod de existenţă. Omul primeşte astfel o putere de viaţă care îl scoate de sub povara păcatului, de sub efectele şi consecinţele acestuia în viaţa sa.

Botezul este un act de credinţă şi de cunoaştere

În discuţia despre botez, apostolul Petru pune un accent destul de important pe mărturisirea credinţei înaintea martorilor, a cerului şi a Bisericii. De ce este importantă această mărturie? De ce este important să declarăm înaintea Bisericii că noi credem în Dumnezeu? Într-un veac ca al nostru, în zilele pe care le trăim acum, poate bănuim mai greu importanţa unei mărturii (mai ales acum când cuvintele nu mai înseamnă atât de mult, când cuvântul nu mai are nici o valoare, adică este demonetizat). Această mărturisire de credinţă trebuie legată de faptul că omul este o fiinţă raţională, fiinţă care poartă în sine un logos. Omul este o fiinţă capabilă de a da semnificaţie, de a da sens tuturor lucrurilor. În momentul în care omul rosteşte, formulează un discurs şi foloseşte cuvântul, el face un exerciţiu al logosului. În permanenţă ne exprimăm şi dăm semnificaţie, ne exprimăm şi dăm greutate lucrurilor, cântărim lumea şi dăm sens. Acest lucru se realizează indiferent dacă omul este sau nu conştient de responsabilitatea pe care o are ca purtător de logos.

În momentul în care cineva mărturiseşte un crez, ce exprimă un set de adevăruri fundamentale, el trasează practic limitele care îi definesc existenţa. Potrivit Scripturii, omul este responsabil de orice cuvânt pe care îl rosteşte. De ce? Pentru că orice cuvânt rostit înseamnă a trasa un hotar. Atunci când gândim, atunci când vorbim, atunci când ne angajăm responsabil într-un exerciţiu al logosului, Scriptura ne spune că noi legăm şi dezlegăm, deschidem drumuri sau închidem porţi, ne construim un orizont faţă de care ne raportăm fiinţa. Crezul joacă rolul unui cadru fundamental prin care definim toate lucrurile şi prin care măsurăm toate lucrurile. Prin mărturisirea de credinţă, la botez, credinciosul îşi defineşte valorile care îi vor guverna toată viaţa şi faţă de care va fi responsabil.

Din momentul în care cineva îşi rosteşte crezul înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, el devine responsabil de această rostire şi îşi trage consecinţele vieţii în funcţie de ceea ce va face în raport cu acest crez. Ca atare, odată ce cineva şi-a definit crezul, viziunea, valorile, dacă viaţa sa va fi în concordanţă cu toate acestea, va trăi în libertate, va trăi în Dumnezeu, va fi un om liber. Dacă însă, de aici încolo, după rostirea acestui crez, va trăi împotriva adevărurilor rostite, va călca în picioare valorile mărturisite la botez, finalul va fi că îşi va pierde demnitatea, îşi va eluda libertatea şi va ajunge un sclav, un om mort, mai rău decât a fost înainte de a rosti crezul.

Botezul ca intrare în Biserică

Un alt lucru important legat de botez este arătat de apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni. Aici apostolul spune că cei care se botează intră în Biserică. Este folosită o parabolă după care Biserica este asemănată cu un trup. Aşa cum trupul are mai multe mădulare, şi după cum toate mădularele Trupului, măcar că sunt mai multe, toate alcătuiesc un singur Trup, tot aşa este şi Christos. Când este vorba despre Christos, apostolul precizează despre o Persoană care este în relaţie cu celelalte persoane, despre El ca şi Cap, care este în relaţie cu toate mădularele Trupului. Imaginea aceasta ne este facilă înţelegerii şi ne arată că nu putem gândi pe cineva în Christos fără relaţiile care presupun acest statut, nu putem gândi pe cineva într-un Trup fără relaţia cu celelalte membre ale Trupului.

Când apostolul spune că prin botez intrăm în Biserică şi că suntem aşezaţi în Christos, el vrea să ne indice că în noi începe să opereze dinamismul acestui întreg al Trupului. După botez, se termină cu individualismul, se termină cu egoismul, se termină cu singurătatea. După botez nu mă mai definesc în raport cu mine, ci în raport cu ceilalţi şi cu ceea ce fac ceilalţi asupra mea. Intrarea în Biserică înseamnă că s-a terminat cu independenţa. Nu sunt singur şi nu mă pot defini decât în relaţii. Acesta este misterul persoanei: o persoană nu este preocupată de sine, ci este preocupată de celălalt. Fiind preocupată de celălalt, persoana arată, pune în lumină o altă persoană. O persoană îşi confirmă identitatea prin relaţiile care o definesc, prin relaţiile pe care le are şi în care se dovedeşte unicitatea şi importanţa sa. Astfel, intrarea în Biserică înseamnă regăsirea de sine, revenirea la normalitatea existenţei după chipul lui Dumnezeu.

Botezul aduce un nou mod de viaţă

Apostolul Pavel ne mai spune un lucru preţios despre botez, şi anume: toţi câţi v-aţi botezat în Christos, v-aţi îmbrăcat în Christos. Ce poate să însemne această îmbrăcare? După botez, se întâmplă ce se spune în Evanghelia după Ioan, anume că omul va primi din ce este a lui Christos, prin lucrarea Duhului. Ce aduce Duhul pentru cel care se botează, pentru cel care intră în Biserică? Este vorba despre ceea ce a realizat Christos în El însuşi, despre puterile şi capacităţile Omului restaurat, ale Omului unit cu Dumnezeu. Aceasta ne aduce Duhul, într-o imagine a charismelor, a darurilor, punând în Biserică, în oameni, puteri şi capacităţi ale veacului viitor. Toate aceatea vin din Omul care a biruit moartea, care nu mai moare şi stă veşnic la dreapta lui Dumnezeu. Duhul ne aduce aceste puteri din Christos şi ne îmbracă cu ele, ca să le experimentăm încă de aici din lume, pentru a zidi Biserica şi a mântui lumea.

De la botez, începe îmbrăcarea noastră în Christos şi ea continuă atâta vreme cât noi continuăm procesul de creştere şi suntem deschişi spre aşa ceva. Pe măsură ce ne maturizăm, vedem mai limpede cum în noi lucrează aceste daruri şi le folosim tot mai natural. Duhul aduce darurile şi le pune în viaţa noastră pentru a relaţiona într-o dinamică a creşterii, a maturizării fiecăruia în cadrul Trupului. În Biserică, darurile Duhului sunt experienţe şi realizări care au ca bază unirea omului cu Christos. Duhul poate opera asupra noastră dacă suntem una cu Christos. Duhul nu se aşează peste cineva izolat, peste cineva căruia nu-i pasă de Biserică, care nu este responsabil sau care nu este angajat în relaţii etc. Duhul nu se aşează decât peste Trupul lui Christos. Ca atare, Duhul aduce daruri din Christos cel înălţat doar în imaginea aceasta a Trupului. Într-adevăr, dacă suntem în această realitate a Trupului, îl avem pe Duhul şi avem îmbrăcarea cu Christos, avem această expresie charismatică a Bisericii. Practic, doar aşa Biserica este într-o stare normală, naturală.

Sintetizând cele spuse până aici, privim botezul ca pe o lucrare tainică a lui Dumnezeu care implică omul integral, la nivel fizic şi spiritual. Botezul este o experienţă limită care trasează un început pentru o viaţă cu totul nouă. Acesta marchează schimbarea modului de viaţă a omului printr-o metanoia, o schimbare a minţii, o schimbare a principiilor, o schimbare fundamentală a comportamentului. Botezul aduce o schimbare care are la bază libertatea omului de a-l implica pe Dumnezeu să opereze în viaţa lui cu scopul ieşirii de sub povara păcatului şi a morţii. La botez, omul renunţă liber la modul vechi de viaţă şi la sine şi se dăruieşte lui Dumnezeu. Cel ce se botează intră în Biserică şi trăieşte un nou mod de viaţă, cu puteri, energii, charisme pe care Duhul le aduce din Christos cel înviat. Ca act punctual, botezul nu epuizează procesul de ieşire a omului de sub consecinţele căderii, de sub puterea morţii, ci îl marchează definitoriu, este linia de demarcaţie între vechi şi nou, între păcat şi libertate.

Vezi arhiva

---

2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-752-983.842, +40-735-855.527