Română

Textul zilei

textul zilei  

Despre rugăciuneRSS

Vezi arhiva

Ce vedem atunci când privim la un om care se roagă? Vedem un om care vorbeşte singur, pe unul care se umileşte îngenunchind sau luând o poziţie smerită, ori pe unul care realizează acest gest asigurându-se că nu îl vede nimeni, de teama ridicolului situaţiei? Aşadar, cum putem aborda această experienţă, mereu actuală, în ciuda tuturor criticilor sau analizelor care vin de pe terenul unei lumi civilizate, în care omul a cucerit aproape tot ce se putea pentru a se convinge de superioritatea lui?

În textele despre rugăciune, care nu sunt prea multe la număr, se încearcă de regulă o prezentare a acestei experienţe spirituale cu accent pe principalele metode, funcţii şi sensuri ale acesteia. Interesantă ar fi o abordare care să spună mai întâi ce nu este rugăciunea, adică o încercare de a delimita un cadru de definire prin îndepărtarea, cu grijă, a tuturor aspectelor care pot arunca o lumină falsă asupra acesteia.

Am putea începe prin a spune că rugăciunea nu este o rugăminte. Când omul se roagă nu prezintă divinităţii un set de nevoi sau de probleme care se cer a fi rezolvate. E adevărat că atunci când cineva adresează o rugăminte cuiva are cel puţin bănuiala că acel cineva îl poate ajuta sau îi poate răspunde nevoii. Cu toată această bănuială, rugăciunea nu poate fi redusă la formularea unor rugăminţi. Paradoxal este că omul, chiar în faţa divinităţii, are conştiinţa unor probleme sau nevoi despre care nu crede că cineva i le poate rezolva. Cunoaştem sintagma: „sunt atât de păcătos, încât nici Dumnezeu nu mă poate ierta”. La acest nivel al discuţie, cu siguranţă, cineva ar putea spune că rugăciunea apare ca o expresie a omului aflat în nevoie sau într-o mare nevoie. Altcineva ar putea obiecta că, dimpotrivă, rugăciunea este cerută chiar de Dumnezeu, ca poruncă, pentru a-l educa pe om cu privire la starea sa de păcat şi cu privire la soluţia oferită în dar. Ei bine, putem îndrăzni să întrebăm dincolo de aceste aspecte: rugăciunea este legată doar de problemele omului, de starea sa de păcat, de cădere? Dacă da, atunci trebuie să îi găsim relevanţa în raport cu problema şi cu soluţia acesteia. Dacă nu, atunci trebuie privit dintr-o perspectivă mult mai amplă. În acest punct, de ajutor ne este chiar limbajul şi formele noastre de adresare. Când vrem să ne adresăm cuiva, comunicarea cea mai expresivă nu este de pe o poziţie autoritară, poruncitoare, ci de pe una rugativă, care ţine cont de personalitatea celuilalt şi o pune în lumină. Astfel, în mod uzual, în vocabularul nostru apare foarte des expresia: „te rog” sau „vă rog”. Ca modalitate de comunicare, rugăciunea pare a fi una dintre posibilităţile cele mai eficiente de afirmare, prin utilizarea puterii cuvântului. Rugăciunea devine astfel una dintre posibilităţile cele mai puternice de realizare a asemănării cu Dumnezeu. Cuvântul nu doar îl face pe om superior oricărei creaturi, ci îi dă şansa să se asemene cu Creatorul şi să se exprime la acest nivel. Astfel, rugăciunea poate fi privită drept cea mai intensă şi înaltă modalitate a omului de a se realiza şi de a-i răspunde lui Dumnezeu. Rugăciunea nu este doar o modalitate de a ne exprima nevoile sau doar o pedagogie divină, ci este cea mai înaltă expresie a comunicării pe care omul o poate realiza.

Omul care se roagă nu este un om singur, chiar dacă el o face în intimitatea căminului său sau într-un spaţiu public. Rugăciunea nu este un act individual, nu este o chestiune între un anumit om şi Dumnezeu. Rugăciunea nu permite vizualizarea unui „chip” al lui Dumnezeu sau o experienţă pentru sine care să dea impresia suficienţei („eu şi Dumnezeu formăm majoritatea”). Dimpotrivă, rugăciunea este un act personal, este o realizare comunitară. Omul nu se poate adresa lui Dumnezeu decât cu conştiinţa celuilalt, de aceea ia forma „Tatăl nostru” şi nu „Tatăl meu”. Cel mai bine pricepem esenţa rugăciunii în forma ei doxologică. Rugăciunea este simfonie, un cor pe mai multe voci. Când omul se roagă trebuie să fie conştient de această simfonie, că el este o voce într-un mare cor, altfel rugăciunea lui devine idolatrie. Nevoia de celălalt la rugăciune este nevoia de confirmare a propriei identităţi şi de menţinere a acesteia în pasul pe care omul îl face înspre Dumnezeu în actul rugăciunii. Când se roagă, omul nu este prin sine, ci este prin relaţiile care îl confirmă. Rugăciunea cere o actualizare permanentă a prezenţei întregului nor de martori drept - credincioşi şi rugători a sfinţilor şi a îngerilor. Această actualizare face din discursul sau cântarea omului rugăciune, iar rugăciunea este o realitate efectivă, productivă, cu rezultate. Aşa cum spunea Rozanov, omul care se roagă va birui lumea, este un învingător.

Rugăciunea nu este un monolog. Omul care se roagă nu vorbeşte singur. Rugăciunea nu este doar cuvânt rostit sau gândit de cineva anume şi realizat fără întrerupere. Când omul se roagă nu trebuie să fie atent doar la ce spune, la cuvintele sau la frazele formulate. Chiar şi atunci când se spun rugăciuni învăţate, scopul nu este repetarea în neştire a acelor cuvinte. Graba alcătuirii şi rostirii cuvintelor este păguboasă la rugăciune. Avalanşa de cuvinte poate înlocui rugăciunea cu un monolog, poate face din rugăciune o stradă cu sens unic. Rugăciunea este dialog, este comunicare reciprocă. Rugăciunea este un spaţiu al întâlnirii omului cu Dumnezeu pe terenul cuvântului, al comunicării. Când omul se roagă trebuie să fie atent şi la celălalt sens, la răspuns. Ca orice dialog, rugăciunea presupune transmitere, dar şi receptare de mesaj. Partea cu ascultarea sau cu receptarea unui mesaj de la destinatar este cea mai dificilă. Dificultatea nu este una intrinsecă, nu ţine da natura rugăciunii, ci de modul în care am fost învăţaţi să o facem. Aşa cum zice Kierkegaard, adevărata rugăciune începe când ştim să tăcem, să ascultăm, să folosim cu măsură cuvintele sau chiar să încetăm a le mai folosi. Cuvintele au importanţa lor în rugăciune, dar pot realiza o exterioritate pe care o putem folosi drept paravan după care să ne ascundem. La rugăciune, important e şi ce spunem şi ce auzim, ce dăm, dar şi ce primim. Ca la orice dialog, există şi accente. Uneori accentul cade pe a spune, pe a formula, iar importanţa celuilalt este de tip pasiv, de a asculta şi de a oferi expeditorului sentimentul că este ascultat. Alteori, accentul cade pe a primi, pe a recepta. Însă, dacă regula este doar pe formularea de mesaje, nu mai avem rugăciune, ci monolog.

Omul care se roagă nu realizează un act de obedienţă. Rugăciunea nu este un act josnic, chiar dacă poate fi însoţită de gesturi de smerenie (îngenunchere, faţa la pământ etc.). Când omul se roagă nu îşi pierde din demnitate sau din slavă. Nu renunţă la sine sau la ceva din sine. Rugăciunea presupune un act de recunoaştere, care este unul reciproc. Omul se roagă cu adevărat abia atunci când recunoaşte pe Cel căruia I se adresează. În limbaj biblic, este vorba despre recunoaşterea slavei lui Dumnezeu, adică a calităţii lui de Creator şi Suveran, de Mântuitor şi Judecător. Dar această recunoaştere este reciprocă. Când omul se roagă, Dumnezeu îi recunoaşte slava, statutul, calităţile. Rugăciunea e posibilă doar pe temeiul acestei recunoaşteri şi cunoaşteri reciproce. Astfel, rugăciunea devine un spaţiu al afirmării de sine, atât a omului, dar mai ales al lui Dumnezeu. Rugăciunea este o reală provocare pentru fiecare partener. Dumnezeu răspunde rugăciunii pentru a se revela pe Sine, pentru a-şi arăta slava, pentru a fi proslăvit. Omul se angajează în rugăciune pentru a-şi afirma demnitatea, slava de fiu de Dumnezeu. Această dimensiune a recunoaşterii face din rugăciune nu doar un act solemn, ci o realitate exigentă, de înaltă ţinută, de calitate. Când Mântuitorul spunea că rugăciunea nu este o bolborosire de cuvinte şi ne dă ca model rugăciunea „Tatăl nostru”, ne învaţă ceva profund în acest sens. Rugăciunea domnească se deschide cu câteva afirmaţii care pun în evidenţă foarte clar recunoaşterea reciprocă. Încă ceva aici. Dumnezeu nu are nevoie de rugăciune ca să i se aducă slavă sau recunoştinţă. Când omul se roagă şi recunoaşte slava lui Dumnezeu prin cuvintele rostite sau aduce slavă lui Dumnezeu, nu face altceva decât să deschidă uşa dialogului. Răspunsul lui Dumnezeu apare fără întârziere, în aceeaşi termeni. Dumnezeu primeşte slava adusă de om în rugăciune nu ca pe un act egoist, ca pe ceva care să îi aducă un plus sau un serviciu. În rugăciune, Dumnezeu face acelaşi lucru, ba şi mai mult: îi întoarce omului slava, îl ridică, îi împărtăşeşte din slava Lui. De aceea rugăciunea atinge înălţimea maximă în laudă, în doxologie. Este modalitatea prin care se poate exprima cel mai bine ce simţim pentru persoana divină, prin care recunoaştem cel mai profund identitatea ei.

Rugăciunea nu este o datorie sau o poruncă. Omul nu se roagă pentru că trebuie sau pentru că îi cere cineva, fie acesta chiar Însuşi Dumnezeu. Interesant este totuşi faptul că rugăciunea este percepută ca o povară, ca pe ceva greu de realizat. În pedagogia creştină, rugăciunea este impusă novicilor ca exerciţiu elementar al vieţii spirituale, până ce se va deprinde o nouă înţelegere asupra acesteia. În acest sens, se utilizează diferite metode şi tehnici ale rugăciunii. Dar rugăciunea nu este un exerciţiu care se face după o metodă. Respectarea metodei nu garantează şi obţinerea rezultatului dorit. Rugăciunea este un exerciţiu de libertate. Este o aventură a spiritului în întâlnirea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea, rugăciunea este mereu nouă. Chiar şi atunci când se repetă o rugăciune învăţată, ea este mereu nouă, pentru că este un nou avânt pe căile spiritului, este un act liber al omului care voieşte să comunice cu Dumnezeu. Misticii asociau rugăciunea cu respiraţia. Rugăciunea este respiraţia sufletului, dar nu ca o necesitate, ci ca o alegere, ca ceva dorit. Dacă viaţa autentică este expresia relaţiei cu Dumnezeu, sursa vieţii, atunci rugăciunea, comunicarea cu Dumnezeu, nu poate fi decât angajarea liberă în această relaţie, în diverse forme. Ca exerciţiu liber al omului, rugăciunea nu poate fi îngrădită la o sumă de modele sau metode. Ea se realizează în funcţie de personalitatea fiecăruia, de gradul de maturitate al fiecăruia, de modul în care fiecare îşi exersează libertatea. Deoarece suntem fiinţe ale devenirii în spaţiul libertăţii, rugăciunea urmează şi ea un drum al devenirii. În această direcţie, este mai mult decât necesară asistarea în rugăciune, educarea rugăciunii, ucenicia ei. Omul are instinct religios, simte o chemare către divinitate, dar rugăciunea adevărată se învaţă. Este o artă să te rogi, pentru că este un act creator, o expresie a unui spirit liber care iese în întâmpinarea altuia.

Rugăciunea nu este un raport zilnic sau cu o anumită frecvenţă pe care omul îl face în faţa lui Dumnezeu. Nu este raportul păcatelor sau al realizărilor pozitive, nu este prezentarea clară a listei de rugăminţi, probleme sau nevoi, personale sau ale altora. Dacă acceptăm adevărul biblic că Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile, chiar înainte de a le gândi sau de a le rosti, şi dacă rugăciunea se rezumă la a prezenta aceste lucruri deja cunoscute, atunci ce sens mai are rugăciunea? Ce sens mai are să rostim lucruri pe care ştim că Dumnezeu le ştie? Nu este o treabă fără folos? Ei bine, Dumnezeu ştie toate lucrurile, dar nu ştie părerea noastră despre aceste lucruri. Rugăciunea este măsura cu care noi măsurăm lucrurile pe care Dumnezeu le ştie deja, sau le ştie în toată claritatea lor. Rugăciunea e o interpretare a existenţei. Când ne rugăm facem hermeneutică, dăm un înţeles lucrurilor din jurul nostru, lucrurilor pe care le spunem lui Dumnezeu. Sensul stăruinţei în rugăciune se poate vedea foarte clar aici. Când revenim cu anumite teme, probleme şi oameni în rugăciunile noastre, nu repetăm mecanic aceleaşi lucruri pe care le ştim şi ştim că Dumnezeu le ştie. Prin rugăciune, stăruind, vedem mai clar, vedem mai bine, reuşim să înţelegem mai limpede ce se petrece cu noi, cu alţii, cu lumea. Astfel, rugăciunea este o cale de cunoaştere, aduce un progres în viaţa celui care o realizează. De asemenea, rugăciunea este şi o armă, o armă ofensivă, este exerciţiul cuvântului în lumea spiritului, acolo unde se leagă şi se dezleagă, acolo unde se dă sens şi greutate lucrurilor. Rugăciunea pentru oameni sau probleme nu înseamnă doar pomenirea lor înaintea lui Dumnezeu, ci implicare, vedere, sens, soluţii. Rugăciunea îl face pe om mai responsabil, iar când auzi un om care se roagă îţi poţi da seama de încărcătura vieţii lui. Rugăciunile mecaniciste, repetitive, în limbaj de lemn, fariseice sau instinctuale, dovedesc exact contrariul. Dumnezeu aşteaptă cu interes rugăciunile omului nu pentru a-şi confirma ceea ce deja ştie, ci pentru a vedea gradul nostru de participare la opera lui. Astfel, rugăciunea e un test. E mai de folos să tăcem, decât să ne apucăm să facem rugăciuni nebune.

Rugăciunea nu este un scop, pentru că o dată realizată ar trebui să dispară din orizontul existenţei. Rugăciune este pur şi simplu pentru că omul este şi pentru că Dumnezeu este. Face parte din datele elementare ale existenţei noastre, fapt confirmat de Însuşi Christos, modelul prin excelenţă al omului. Christos s-a rugat nu pentru că avea nevoie (adică pentru a atinge ceva), nici pentru că cineva i-a cerut sau I s-a impus, ci pentru că era o persoană. Rugăciunea ţine de modul de existenţă personal al omului, de modul în care omul este. Modul cel nou de a fi, deschis de Christos, este cel autentic, este modul Fiului care se raportează la Tatăl, care comunică cu Tatăl. Iar această comunicare este rugăciunea.

Dănuţ Jemna

Iaşi, 30 decembrie 2005

Vezi arhiva

Anunţuri


2002 - 2007 © Biserica Penticostală Străjerul - Iaşi, Telefon: +40-232-214.854