VII. Crezul creștin – Kenoza Fiului lui Dumnezeu și iconomia crucii

VII. Crezul creștin – Kenoza Fiului lui Dumnezeu și iconomia crucii

Articol 4 – Kenoza Fiului lui Dumnezeu. Iconomia crucii

Și s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponțiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat!

Pentru spiritualitatea creștină, ceea ce a realizat Isus în întreaga sa viață reprezintă fundamentul restaurării și al mântuirii omului. Deși crezul menționează doar câteva evenimente punctuale din viața Mântuitorului, putem sublinia că tot ce a trăit și a realizat Fiul lui Dumnezeu ca om reprezintă baza obiectivă ce asigură împlinirea destinului omului și salvarea sa de sub puterea păcatului și a morții. Așadar, când ne referim la kenoza Fiului ne referim la întreaga experiență umană a lui Isus Cristos, la implicațiile acesteia asupra ființei umane și a raportului cu Dumnezeu, cu semenii și cu lumea. Din păcate, din pricina accentului soteriologic, spiritualitatea creștină se concentrează prea mult asupra evenimentului crucii și riscă să rezume viața și iconomia Fiului doar la nașterea, moartea și învierea sa. Este important însă să avem imaginea completă a iconomiei Fiului, pentru că Isus a venit în lume pentru noi oamenii (pentru împlinirea destinului omului) și pentru a noastă mântuire (și pentru a ne scoate din păcat).

Semnificația kenozei Fiului lui Dumnezeu

Fiul lui Dumnezeu vine în lume și își asumă natura umană pentru a împlini ceea ce Dumnezeu a plănuit pentru om. Coborârea lui Dumnezeu la om presupune decizia liberă a Fiului de a-şi asuma să trăiască la nivelul ființei create. Kenoza desemnează tocmai acest act personal al Fiului lui Dumnezeu de renunţare, de golire de sine, de refuz de a trăi în limitele întrupării potrivit trăsăturilor proprii fiinţei divine şi acceptarea sau asumarea unei existenţe trăite la nivelul fiinţei create cu toate implicațiile ei. Asta nu înseamnă că Fiul a încetat să mai fie Dumnezeu, că persoana sa a suferit o alterare sau o transformare prin întrupare sau prin acest act de renunţare. Dimpotrivă, Fiul şi-a exersat calitatea de persoană prin excelenţă tocmai în actul de auto-limitare pentru a se arăta şi a trăi în mod real și obiectiv ca om, ca unul dintre noi. Credința creștină a fost mereu încercată de ispita de a considera că Logosul divin doar a însoțit omul Isus de-a lungul vieții sale pe pământ și că nu avem de a face cu o experiență autentică a Fiului lui Dumnezeu ca om. De asemenea, potrivit altor concepții, venirea lui Dumnezeu în umanitate ar presupune că Isus Cristos a avut parte de o experiență a unui om superior, care nu a avut de suferit și a fost deasupra limitelor condiției umane. Nu în ultimul rând, unii apreciază că Isus a trăit mereu sub impulsurile naturii sale divine care au dominat natura sa umană. Depășind asemenea aprecieri, credința creștină subliniază apăsat că Isus nu mimează o viaţă de om perfect, că ar fi fost un om lipsit de posibilitatea de a păcătui, de a răspunde lui Dumnezeu prin refuz etc. El nu trece prin lume ca un zeu care nu este atins de condiţia umană cu toate limitările ei. Dimpotrivă, prin kenoza sa, Fiul asumă să fie egalul omului în toate, își asumă natura umană în totalitatea ei, așa cum este la momentul întrupării (adică supusă păcatului, bolnavă) și trăiește ca egal al fiecăruia dintre noi. Opera de restaurare și mântuire a omului are la bază ceea ce a înfăptuit Isus în lume, într-o experiență autentică, ca un om total: „făcându-se Domnul om, să ne facă pe noi, cei ce suntem muritori şi vremelnici, nemuritori şi să ne introducă în Împărăţia cerurilor” (Sf. Atanasie, Ar. 1, XLVIII).

Pentru spiritualitatea creștină, viața lui Isus este nu numai un model, ci baza obiectivă a unei experiențe care amprentează în mod fundamental umanitatea prin ceea ce a trăit și a realizat ca om. Isus este cu adevărat omul care reface în propria experienţă pământească ceea ce a ratat primul Adam. În viaţa lui Isus trebuie să vedem tocmai modul în care el repune omul în normalitatea relaţiei sale cu Dumnezeu, cu semenii şi cu lumea. Aşa începe restaurarea şi mântuirea omului şi a lumii printr-o viaţă în care omul este vindecat din interior printr-un Om care reface ceea ce s-a stricat. „Pentru că nu s-a micşorat Cuvântul luând trup ca să ceară el har, ci mai vârtos a îndumnezeit ceea ce a îmbrăcat şi a dăruit aceasta şi neamului omenesc.” (Sf. Atanasie, Ar. 1, XLII). Celebra formulă biblică a renunţării la sine (Mt. 16:24) practicată de către Isus (Fil. 2:7,8) nu este o invitaţie la depersonalizare şi anulare a sinelui. Afirmarea unei depline dependenţe de Dumnezeu, de Tatăl şi de Duhul Sfânt, refuzul lui Isus de a se centra pe sine şi de a se orienta spre sine reprezintă normalitatea vieţii personale. Isus nu este un om care trăieşte ca individ, în izolare şi ruptură, orientat spre sine şi în conflict cu ceilalţi. El trăieşte ca persoană, adică reface modul personal de existenţă a omului şi așează creaţia în poziţia ei normală de supunere şi dependenţă faţă de Dumnezeu, de asumare a propriilor limite şi de orientare către destinul ei. Plinătatea Duhului în viaţa lui Isus, comunicarea sa continuă cu Tatăl nu reprezintă manifestări ale divinităţii sale, ci evidenţe ale normalităţii existenţei sale ca om care a ales continuu să nu trăiască în ratare, în robia păcatului, ci în relaţie cu Dumnezeu. Prin întrupare, Fiul aduce în umanitate acea sănătate care îi este specifică în calitate de persoană divină şi pe care o afirmă în calitate de om, ca să împărtăşească umanitatea cu viaţă, aşa cum primul Adam a contaminat-o cu ratare şi moarte. Isus este diferit de ceilalţi oameni pentru că vine în lume să exprime în umanitate modul personal de existenţă care îi este propriu şi nu îl împrumută de undeva; a trebuit însă să-l afirme la nivelul fiinţei create, întâmpinând piedicile inerente unei asemenea condiţii. Textul biblic ne spune că el a fost ispitit în toate felurile şi pe toată durata vieţii sale, ca oricare alt om (Lc. 4:13; Ev. 4:15), poate chiar mai mult. De asemenea, el a avut de înfruntat opoziţia celorlalţi oameni şi a lumii în general, care se află într-o stare afectată de cădere. Primul Adam, înainte de cădere, avea prin natura lui condiţiile şi datele de a realiza ceea ce a realizat Isus, însă a ratat, a căzut şi s-a îndreptat în altă direcţie. Ceea ce însă nu avea primul Adam şi aduce Isus ca o noutate absolută este tocmai stabilitatea şi unicitatea unei relaţii cu Dumnezeu pe care el o oferă ca al doilea Adam, ca om desăvârşit. Pe această bază, se poate clădi noua umanitate şi eternitatea ei.

Cristos ca model prin excelență al raportării la Dumnezeu și la lume

Când analizăm modelul de viață al lui Isus și dorim să ținem cont de standardele pe care le-a cerut ucenicilor săi, putem ușor considera că ne aflăm în fața unei imposibilități sau a unei dileme. Este ușor să subliniem că standardele lui Isus sunt strivitoare pentru om (este suficient să citim faimoasa predică de pe munte) şi să arătăm că nimeni nu a reuşit să le urmeze în totalitate. Se poate astfel concluziona fie că avem de a face cu o situație utopică, fie că Isus a exagerat. Există voci care analizează spiritualitatea creștină și afirmă eșecul ucenicilor lui Isus, incapacitatea creștinilor de a împlini cerințele întemeietorului acestei religii. În ciuda acestei posibile ambiguități, credem că se poate găsi un răspuns coerent cu privire la așteptările lui Isus de la ucenicii lui și cu privire la rolul standardelor pe care el le-a trăit și le-a impus ca model celorlalți.

Observația cea mai importantă pe care trebuie să o facem este că Isus însuşi a trăit după standardele pe care le-a expus în evanghelii. Acest lucru este important pentru iconomia lui Dumnezeu, pentru că vizează sensul întrupării. Isus este omul care a venit în lume ca să ne arate un mod de viață, cum anume trebuie trăit și explorat / exploatat potențialul pus de Dumnezeu în noi la creație. De asemenea, el ne arată unde trebuie ajuns, ce înseamnă maturitatea sau desăvârşirea omului în lume. Faptul că Isus a atins aceste standarde, că el a ajuns la ținta planului lui Dumnezeu este esențial pentru întreaga umanitate. Ceea ce el a realizat în mod obiectiv ca om în lume reprezintă un model de urmat și o realitate ce poate fi actualizată de fiecare om ce intră în relație cu el. Omul nu poate ajunge la maturitate, la desăvârșire, de unul singur, pe cont propriu, ci doar în condițiile în care păstrează relația fundamentală cu Dumnezeu. De aceea, viaţa creştină este prezentată mereu ca o viaţă trăită în Cristos, cu Cristos şi în Sfântul Duh. Viaţa creştină reprezintă cadrul în care omul ia aceste valori ca repere fundamentale şi ca aspiraţii reale, nu ca false idealisme. Trăirea după standardele evangheliei presupune un proces, un drum în care esenţial este progresul, mişcarea constantă către aceste standarde, orientarea şi disciplina cu care este urmată calea spre ele. Menirea omului în lume este să reintre în dinamica ce îi este normală prin rațiunea sa de a fi primită la creație. Omul este o ființă dinamică ce se mișcă spre maturitate, spre unirea cu Dumnezeu. În ciuda căderii, grație întrupării Fiului, omul are din nou șansa să parcurgă acest drum al dezvoltării sale. Acest proces se realizează în lume, în condițiile căderii, dar beneficiind de ceea ce a împlinit Cristos, de iconomia Duhului Sfânt care actualizează în cei credincioși ceea ce a făcut Isus în lume.

Realismul spiritualității creștine ne avertizează asupra falselor abordări și a așteptărilor neîntemeiate cu privire la viața creștină în lume. Esențial este faptul că avem un model – pe Isus – și că avem o direcție și un set de standarde spre care trebuie să ne mișcăm. Aspirația continuă, orientarea permanentă către țintă reprezintă ingredientele de bază ale vieții creștine în lume, în ciuda căderilor, accidentelor, slăbiciunilor ce o însoțesc. Creștinul autentic alege mereu să se miște către Cristos, modelul său, către maturitatea pe care și-o dorește. Miza sa este să atingă cât mai mult din aceste standarde, atât cât îi este dat să trăiască în lume, în contextul pe care îl are la dispoziție. De asemenea, cel credincios se bazează pe asistența permanentă a lui Isus (care a promis că rămâne cu ucenicii săi în lume până la sfârșitul istoriei) și pe iconomia Duhului Sfânt ce zidește omul cel nou.

Dimensiunea soteriologică a crucii

Venind în lume, Fiul împlinește voia lui Dumnezeu de a conduce omul spre destinul său. Însă întruparea se realizează în datele unei umanități căzute în păcat, aflate sub robia păcatului. În înțelepciunea și iubirea sa, prin întruparea Fiului, Dumnezeu a plănuit și mântuirea omului, rezolvarea problemei păcatului și a morții. Acest aspect a presupus, pe de o parte, acțiunea de vindecare a omului prin viața lui Isus în lume, iar pe de altă parte, dorința sa de a purta consecințele căderii până la capăt. Iconomia crucii privește decizia lui Isus de a lua asupra sa căderea omului și de muri pentru păcat. Este vorba despre moarte nu ca limită naturală a existenţei umane, ci despre consecința ultimă a păcatului – moartea ca limită de nedepăşit pe care o aduce existența omului care s-a întors împotriva lui Dumnezeu, care a fracturat relaţia fundamentală cu sursa vieții. În acest punct înțelegem ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta se bazează pe libertatea pe care o are ființa creată de a alege un mod de viață – în relație cu Dumnezeu sau pe cont propriu – dar și responsabilitatea asumării consecințelor propriilor decizii. Omul a ales să întoarcă spatele lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit și trăiește în ratare, iar finalul acestui mod de viață este moartea, despărțirea de Dumnezeu. Ideea biblică de plată pentru păcat aduce în discuție o dimensiune juridică a căderii și a mântuirii, însă lucrurile trebuie înțelese în contextul principiului libertății și responsabilității. Omul este atenționat atât asupra a ceea ce înseamnă despărțirea de Dumnezeu, cât și asupra faptului că nu poate evita implicaţiile păcatului și trebuie să își asume consecințele acestuia, inclusiv moartea. Înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu se exprimă prin aceea că Isus alege și acceptă să împlinească legea păcatului, să ducă consecinţele lui până la capăt. Însă odată ce este împlinită această lege, odată ce sunt asumate liber consecințele faptelor omului și Isus moare pentru păcat, rezultă că păcatul rămâne fără putere, este învins. Un om moare pentru păcat şi astfel se împlineşte dreptatea. Acest om însă nu este dator păcatului, pentru că a trăit fără păcat. De asemenea, cel care moare este Fiul lui Dumnezeu făcut om, cel care nu poate fi ținut de moarte: „Astfel s-au petrecut cu el în chip minunat amândouă acestea împreună: moartea tuturor s-a împlinit în trupul Domnului şi moartea şi stricăciunea au fost desfiinţate în el pentru Cuvântul care era unit cu el. Căci era nevoie de moarte şi trebuia să primească moartea pentru toţi, ca să se împlinească ceea ce se datora de către toţi” (Sf. Atanasie, Inc. XX). Pentru Isus, moartea este rezultatul unei decizii luate în mod liber şi din iubire pentru om, nu rezultatul unei vieţi personale păcătoase. El își asumă moartea care vine din pricina păcatului, o moarte violentă provocată de oameni şi de cel rău, nu de bătrâneţe sau de boală. Prin experiența crucii, Isus împlineşte consecințele păcatului şi, în acelaşi timp, iese de sub puterea morții pentru că nu-i datorează nimic.

Istoria lumii sub semnul crucii lui Cristos

Crucea lui Cristos este acea parte a iconomiei divine ce a scandalizat mereu mintea umană. Mesajul creștin despre moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce și despre învierea sa este considerat o nebunie (1Cor. 1:18, atât pentru rațiune, cât și pentru experiența umană. Asumarea consecințelor păcatului, lupta cu implicațiile acestuia și munca de vindecare a omului realizate de Isus reprezintă un model de urmat pentru fiecare credincios. Spiritualitatea creştină este desemnată frecvent prin cunoscuta formulă biblică a purtării crucii lui Cristos (cf. Lc. 9:23; 14:27) sau prin cea a participării la suferinţele lui Cristos (cf. Fil. 3:10). Ceea ce a realizat Cristos trebuie actualizat de fiecare ucenic al său în lume prin iconomia Duhului Sfânt, în Biserică. Procesul mântuirii presupune asumarea drumului lui Isus. Suferința creștină în lume, purtarea crucii lui Cristos, nu trebuie confundată cu o viaţă plină de necazuri şi greutăţi, inerente oricum vieţii fiecărui om în lume. Este vorba despre o suferinţă care survine din pricina mărturisirii lui Cristos (Mt. 5:11), ca urmare a asumării şi trăirii credinţei creştine (In. 16:33), din angajarea responsabilă de partea binelui și a luptei împotriva păcatului și răului (1 Pt. 2:20). Spiritualitatea creștină se definește sub semnul crucii lui Cristos. Această înțelegere presupune o viziune coerentă despre complexitatea vieții creștine în lume, care nu poate fi redusă nici la un fals triumfalism (care ar presupune doar asumarea biruinței lui Isus), nici la un pesimism arid (care condamnă experiența omului doar la greu, suferință și incertitudine). Urmarea lui Cristos presupune atât drumul ieșirii de sub puterea păcatului (o kenoză a omului, o renunțare la viața sa căzută), cât și așezarea pe drumul urcușului spre maturizare, spre împlinirea personală.

Dănuț Jemna, Iași, noiembrie 2017

Comments are closed.