VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt

VIII. Crezul creștin – Persoana și iconomia Duhului Sfânt

Articol 5 – Persoana și iconomia Duhului Sfânt

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul…

Persoana și iconomia Duhului Sfânt ocupă un loc aparte în tradiția creștină din mai multe motive: gândirea teologică nu a explorat la fel de mult acest subiect în comparație cu subiectele cristologice; textul biblic nu este la fel de generos cu privire la afirmațiile legate de persoana Duhului Sfânt așa cum sunt cele despre Fiul sau Tatăl; cele mai multe pasaje biblice cu caracter pneumatologic vizează iconomia Duhului; practica eclesială și gândirea teologică au dezvoltat destul de timpuriu mai multe poziții care au îngreunat înțelegerea cu privire la locul și rolul Duhului în Sfânta Treime și în viața Bisericii (erezia montanistă, celebra formulă filioque ce susține că Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul sau poziția care susține că Duhul este legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul etc.); dificultatea înțelegerii și asumării iconomiei Duhului Sfânt în privința darurilor și experiențelor de tip carismatic (mișcările sectare, pozițiile cesaționiste, forme ale spiritualității care acceptă doar anumite daruri ale Duhului, instituționalizarea carismelor); spiritualitatea creștină nu a dezvoltat suficient o practică a raportării credincioșilor la persoana Duhului (practica rugăciunilor adresate acestei persoane, ideea unei relații personale cu Duhul Sfânt); dominanta cristologică din teologia și spiritualitatea creștină (pneumatologia riscă să fie uneori o anexă, o temă secundară).

Persoana Duhului Sfânt

Teologia creștină a explicat în mod coerent că Duhul Sfânt este un ipostas de sine-stătător, adică o persoană unică și absolut liberă, de aceeași natură cu Tatăl și Fiul. De asemenea, Biserica a combătut ideea care reduce pe Duhul Sfânt la o energie sau emanație divină, la o manifestare a persoanei Tatălui sau Fiului. Există texte biblice care subliniază atributele ipostatice ale Duhului. Cel mai important pasaj care exprimă unicitatea sa apare în Ioan 15:26. Textul menționează că Duhul purcede de la Tatăl. Termenul biblic nu este ușor de înțeles, însă mesajul Scripturii ne indică un raport distinct al acestei persoane cu Tatăl, altul decât cel al persoanei Fiului (pentru acesta din urmă, Scriptura folosește termenul născut). Sf. Părinți atenționează că cei doi termeni biblici, purces și născut, nu ne invită la a căuta un înțeles privind originea Duhului și Fiului, ci subliniază că ei sunt folosiți ca termeni relaționali pentru a exprima distincția ipostatică dintre Fiul și Duhul, distincție ce se evidențiază relațional prin raportarea fiecărei persoane față de Tatăl. Un alt pasaj biblic important este cel din Matei 28:19, text în care cele trei persoane ale Sf. Treimi sunt co-numărate, adică sunt prezentate distinct ca trei ipostasuri de sine-stătătoare, fiecare fiind Dumnezeu, iar ca Treime desemnează autoritatea în baza căreia se realizează orice experiență creștină în lume. În textul Scripturii, Duhul Sfânt este prezentat prin atribute divine (este de o ființă cu Tatăl și Fiul): este Domn, Dumnezeu de aceeaşi cinste cu Tatăl şi Fiul, cu autoritate peste creaţie (2Cor. 3:17); este Duhul învierii, pentru că are viață și dă viață (Rom. 8:15); este Duh al adevărului, pentru că este Adevărul (In. 14:17, 15:20); este Duh al libertății, pentru că este liber și dă libertate (2Cor. 3:17). Cele mai multe texte biblice unde este menționat Duhul Sfânt se referă la iconomia sa, adică la acțiunea sa concretă în istorie. Asemenea pasaje însă subliniază caracterul personal al acestei iconomii și arată caracterul ipostatic al Duhului Sfânt – el lucrează (1Cor. 12:11), cunoaște toate lucrurile (1Cor. 2:10), vorbește (In. 14:26), învață (In. 14:26), deosebește (Fapte 13:2), se întristează (Ef. 4:35), se mânie (Iov 4:9), mijlocește (Rom. 8:26); el este un alt Parakletos (In. 14:16), cel care continuă opera Fiului, dar în stilul său, cu specificul persoanei sale.

De-a lungul istoriei sale, Biserica a avut de înfruntat erezii cu privire la persoana Duhului Sfânt. De regulă, aceste idei au contestat caracterul ipostatic al Duhului – faptul că ar fi o persoană de sine-stătătoare și nu o manifestare a lui Dumnezeu. Ereziile s-au folosit de o anumită ambiguitate a numelui acestei persoane (ruah – vânt, suflare; pneuma – spirit) și a expresiilor biblice din VT cu privire la iconomia divină. De asemenea, ereziile au contestat deplina egalitate în demnitate a Duhului cu Fiul și cu Tatăl, profesând diverse forme de subordinaționism (Duhul ar fi o ființă inferioară Tatălui și Fiului). Contestarea calității de ipostas divin a Duhului Sfânt a fost considerată de Biserică nu numai o eroare de logică, de doctrină teologică, ci şi o idee care are profunde implicații cu privire la înțelegerea naturii realității create și a relației dintre Dumnezeu și lume. Dacă Duhul Sfânt nu este o persoană, ci o simplă emanație a lui Dumnezeu, atunci caracterul personal al relației dintre Dumnezeu și lume este pus sub semnul întrebării, precum și transcendența lui Dumnezeu în raport cu creația. În revelația biblică, Duhul Sfânt este persoana profund implicată în iconomia divină prin specificul lucrării sale de a ține în ființă întreaga creație, de a dărui viața, ființa și mișcarea tuturor. Dacă Duhul Sfânt nu este o persoană, un ipostas divin, atunci opera sa cade sub incidența unei forme de substanțialism tipică pentru gândirea antică: Duhul, ca emanație a lui Dumnezeu, pătrunde în creație și devine una cu ea sau o parte componentă a ființei create. La nivel antropologic, o asemenea înțelegere deficitară, și până la urmă greșită, stabilește că omul primește această emanație sau “suflare divină” la creație și ea constituie sufletul (în varianta dicotomică) sau spiritul său (potrivit concepției tricotomice)

Este important să mai adăugăm o nuanță privind maniera în care Biserica a formulat și transmis învățătura despre Duhul Sfânt ca ipostas divin. Această idee apare chiar în formula de crez care spune că Duhul Sfânt este închinat și mărit împreună cu Tatăl și Fiul. Vorbim despre o implicație în plan liturgic și în spiritualitatea creștină ce provine din învățătura despre Sf. Treime și, implicit, despre faptul că Duhul este egal în demnitate și ființă cu Tatăl și Fiul. În cultul creștin s-a preluat această învățătură fundamentală și a fost transpusă în doxologia Bisericii, astfel că la fiecare liturghie comunitatea credincioșilor asumă și exprimă credința în Sfânta Treime. Amintim celebra cântare propusă de Sf. Vasile cel Mare – slavă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt, precum și cântarea trisaghion. Deși nu la aceeași anvergură (practica fiind întâlnită îndeosebi la părinții pustiei și mistici), învățătura Bisericii despre persoana Duhului Sfânt a amprentat și practica rugăciunii. În textele Sf. Părinți, există modele de rugăciuni adresate Duhului Sfânt, ca o confirmare a acestei înțelegeri, dar și ca o expresie a unei tradiții care arată că spiritualitatea creștină presupune o relație specială cu persoana Duhului, față de care omul se deschide, se apropie și creează o legătură intimă.

Specificul iconomiei Duhului

Teologia creștină a căutat să înțeleagă atât specificul persoanei Duhului Sfânt, cât și a iconomiei sale în lume. De la evenimentul Rusaliilor, istoria intră în linie dreaptă într-o nouă etapă a existenței ei – vorbim despre epoca Duhului Sfânt, vremea “zilelor de pe urmă”, vremea mântuirii, a intrării în odihna lui Dumnezeu, perioada în care împărăția lui Dumnezeu a venit la om, epoca vindecării, a restaurării omului și creației, a actualizării tuturor celor împlinite de Isus Cristos. Potrivit revelației biblice, iconomia Duhului Sfânt admite o serie de trăsături specifice, de lucrări specifice, pe care le putem sintetiza astfel:

– Duhul este dătător de viaţă (așa cum subliniază formula din crez). El este cel care face creaţia să fie vie, dinamică, prolifică, roditoare; el dă viață tuturor și ține permanent în ființă întreaga creație;

– în acelaşi timp, Duhul este începutul noii creaţii, cel care regenerează creația pe fundamentul întrupării Fiului lui Dumnezeu; El este cel care naşte omul din nou (naştere de sus), ce aşează pe cel ce crede în noul Adam, în realitatea omului restaurat (cf. In. 3:15);

– Duhul împlineşte omul, îl susține să ajungă la împlinirea sa, la maturitate, după cum tot el a lucrat în lume în viața lui Isus Cristos;

– Duhul realizează koinonia – împărtăşirea, comuniunea personală. El se dăruieşte pe sine în relaţii, înlesneşte şi amplifică relaţiile dintre persoane, conferă dinamism şi vigoare, dă “viaţă” relaţiilor. În creaţie, ca realitate personală, Duhul este cel care susține dimensiunea relațională a existenței. El cheamă la relaţii și leagă toate. În mod esenţial, Duhul permite şi realizează cea mai importantă relaţie a unei persoane umane – relaţia cu Cristos, o relaţie fondatoare de viaţă nouă. Duhul dă trup lui Cristos în lume, el realizează comuniunea în noul Adam, el restaurează experiența comuniunii în Biserica lui Cristos. El actualizează în lume viaţa adevărată, din Dumnezeu (Dumnezeu este comuniune de persoane), cf. Ioan 14:17, Fapte 2:42;

– el este un alt Parakletos (cel care stă alături, care deschide), mângâietor, partener de drum al omului în lume, în procesul mântuirii. Duhul continuă şi împlineşte opera lui Cristos, susţine şi încurajează permanent omul în dinamica sa; este persoana care călăuzeşte omul şi lumea spre Cristos, spre Adevăr, spre unirea cu Dumnezeu; el rămâne cu omul în veac – asigură comuniunea omului cu Dumnezeu în eternitate (In. 14, 16);

– Duhul Sfânt este dăruitorul, dătătorul de daruri – conferă creaţiei o perspectivă nouă – cea a darului: creaţia este darul lui Dumnezeu pentru oameni; viața cea nouă este un dar și se dezvoltă prin darurile primite de la Dumnezeu; omul îi reîntoarce lui Dumnezeu darul prin opera sa, mijlocită de Duhul. Astfel, Duhul Sfânt face din Biserică o realitate carismatică – fiecare este un dar al Duhului pentru ceilalți;

– este persoana care aduce în istorie viitorul, zilele de pe urmă, realităţile eternităţii; face posibilă împărăţia cerurilor pe pământ. Duhul conferă vieții creștine un caracter escatologic – este o arvună a vieții viitoare, cel care aduce în lume ceea ce a realizat Cristos, dar și cel ce împinge istoria spre destinul ei escatologic (In. 16:13,14; 14:16);

– nu în ultimul rând, Duhul este cel care caută omul și îl confruntă cu realitatea păcatului, neprihănirii şi judecăţii, adică îl pune în relație cu persoana şi lucrarea Fiului (In. 16:8); el evaluează starea omului și îl pune în raport cu destinul său. Duhul este Domnul misiunilor, al vestirii lui Cristos, al împăcării, al eliberării de sub robia păcatului. El este Duhul înfierii, cel ce dă omului o nouă identitate în Cristos.

Darurile Duhului

Discuția despre darurile Duhului Sfânt este vitală pentru că ea poate defini un tip de spiritualitate creștină sau alta. De asemenea, discuția se nuanțează prin concepția pe care o avem despre natura și sensul darurilor Duhului Sfânt. Departe de orice formă de substanțialism (pe care l-am arătat inconsistent cu o înțelegere despre caracterul ipostatic al Duhului Sfânt), considerăm că darurile sunt capacități ale omului celui nou la care avem acces în istorie (ca arvună, ca anticipare) prin iconomia Sfântului Duh. O asemenea abordare ne conduce la formularea câtorva principii cu privire la daruri:

normalitate, naturalețe, libertate. Dacă Duhul Sfânt nu este ceva “adăugat” Bisericii, o putere care să amplifice viaţa Bisericii, atunci darurile Duhului nu pot fi decât capacităţi, înzestrări naturale (din omul restaurat, din noua creaţie) pe care le manifestă persoana umană în trupul lui Cristos (în condiţiile procesului de vindecare din lume). Darurile nu pot fi acceptate ca supradotări, capacităţi “supranaturale” ale omului, ci sunt “focalizări” ale unor capacităţi, puteri, energii, însuşiri ale omului restaurat pe care Duhul le actualizează omului în Biserică. Darul este prezenţa escatonului în lume, anticipare a desăvârșirii viitoare.

sens. Scopul darurilor este slujirea, zidirea Bisericii, “folosul altuia” (1Cor. 12:7), realizarea menirii Bisericii în lume. Biserica este o realitate carismatică, este locul darului şi al roadelor Duhului;

autoritate. Manifestarea darurilor Duhului este un exerciţiu de autoritate. Darurile se primesc de la Dumnezeu, după ce creştinii se fac capabili de o astfel de responsabilitate, după ce vor fi parcurs un urcuş duhovnicesc al maturizării. Apoi, exercitarea concretă a darurilor nu este posibilă fără recunoaşterea lor în context comunitar, de către alte daruri și de cei spre care trebuie să se manifeste. Dacă comunitatea nu este preocupată de cererea, validarea şi maturizarea exerciţiului darurilor, atunci acestea pot lua forma unor derapaje, asemenea mișcărilor sectare din perioada bisericii primare;

responsabilitate. Darul nu îl face pe om infailibil şi nici nu se foloseşte de om ca de un instrument – fiecare este responsabil de darul primit şi are libertatea exerciţiului în comunitatea bisericii;

diversitate. Există felurite daruri, o diversitate care nu poate fi limitată la parametrii unui context local, istoric sau la o înţelegere limitată a omului. În această diversitate, se exprimă bogăţia nespus de felurită a înţelepciunii lui Dumnezeu, în realizarea planurilor lui cu omul, cu lumea. Numeroşi autori şi credincioşi încearcă o listă a darurilor potrivit ocurențelor acestora în Scripturi (“celebra” listă de nouă daruri ale Duhului). Evident că o astfel de abordare este restrictivă, sărăcăcioasă şi, până la urmă, nebiblică. Sf. Ap. Pavel enumeră câteva daruri şi lasă loc în listă pentru numeroase altele, fără a limita posibilităţile manifestării Duhului în Biserică;

universalitate. În Cristos, fiecare credincios este o expresie carismatică. Pentru orice creștin, nu există să nu fie un slujitor, o arătare a Duhului spre folosul celorlalţi! Așadar, fiecare credincios este cuprins în ecuația carismelor Duhului. Urmează doar ca fiecare să-şi descopere vocaţia, să-și asume și să pună în valoare darurile, potrivit măsurii credinţei lui, într-un proces de ucenicie.

Din această accepțiune despre daruri, rezultă câteva implicații pentru spiritualitatea creștină:

– caracterul dinamic al darurilor Duhului Sfânt – creştere (ucenicie), diversificare (în funcţie de nevoi), amplificare (prin maturizare), așteptare (pentru o vreme), pierdere (dacă omul este iresponsabil);

– dependenţa continuă şi constantă de Duhul – căutarea permanentă a relației cu Duhul (fiţi plini de Duh);

– nevoia de confirmare continuă a darului, atât prin mărturia Duhului, cât şi a comunităţii;

– caracterul personal al darurilor – darul se manifestă specific în fiecare persoană (nu tipic, şablonat); cu cât o persoană este mai matură, cu atât darul se manifestă mai natural; darul este o ieșire a persoanei spre celălalt, o trăire pentru ceilalți, nu pentru sine.

Dacă asumăm o asemenea înțelegere despre persoana și lucrarea Sfântului Duh, implicațiile pentru viața creștină sunt imense. Vom sublinia câteva aspecte în discuția despre următorul articol dedicat Bisericii.

Dănuț Jemna, Iași, noiembrie 2017

Comments are closed.