Viitorul comunității penticostale din România

Viitorul comunității penticostale din România

În noiembrie 2008, la un moment aniversar, am scris un text pe care l-am intitulat: Are un loc Biserica Penticostală în România şi în Iaşi? În acest text am încercat să fac câteva observații legate de: dezvoltarea comunității în profil teritorial (am subliniat concentrarea în anumite zone ale țării și în mediul rural); spiritualitatea penticostală (cu înclinații dualiste și lipsa unei viziuni care să integreze întreaga realitate a existenței umane); prezența publică (precară și ambiguă, reactivă și partizană); relațiile cu celelalte comunități religioase (dominate de spirit sectar). Revin asupra acestei teme cu o nuanțare a întrebării puse atunci – mai are viitor această confesiune în România? Pentru a putea da un răspuns coerent la această întrebare este necesară analiza unor elemente pe care le supunem discuției în continuare.

1. Paradoxul tradiției și identitatea penticostală
Contestarea ideii de tradiție este una tipică pentru noile comunități creștine dezvoltate din Reforma protestantă radicală. O asemenea poziție aduce cu sine o serie de efecte negative inevitabile: lipsa conștiinței istorice; repetarea greșelilor din trecut; reinventarea continuă a identității; dominanta confesională în definirea identității creștine etc. În comunitatea penticostală din România, conceptul de tradiție este respins și primește nuanțe negative din cel puțin două motive: definirea prin opoziție cu biserica majoritară (ortodoxă) – o comunitate pentru care tradiția reprezintă o valoare fundamentală; înțelegerea greșită a conceptului de tradiție la comunitățile istorice, receptarea ei ca pe un derapaj de la adevărata spiritualitate. Este foarte limpede că refuzul conceptului de tradiție nu înseamnă și anularea în fapt a acestei realități. Orice comunitate religioasă dezvoltă o tradiție, are o tradiție, fie că și-o asumă explicit, fie că nu. Așadar, putem vorbi despre o tradiție a bisericii penticostale din România, chiar dacă istoria acestei comunități eclesiale este una relativ scurtă. O analiză a tradiției acestei biserici ar trebui să evidențieze atât elementele constitutive specifice, cât și maniera în care aceste elemente au fost definite, au suferit influențe pe parcurs și au interacționat cu alte tradiții religioase. În cele ce urmează, subliniem câteva aspecte mai importante ale problemei prin prisma importanței tradiției în plan identitar.

Ca orice comunitate religioasă, penticostalii au primit și au transmis mai departe un conținut (definit coerent sau nu) ce poate fi urmărit în procesul său de evoluție de la părinții fondatori până în prezent. În interiorul comunității, refuzul ideii de tradiție a condus la o slabă preocupare pentru o analiză consistentă atât cu privire la ceea ce s-a primit, cât și cu privire la procesul de transmitere a acestui conținut generațiilor următoare. Efectul unei asemenea situații a adus serioase ambiguități în plan identitar. Subliniem în special incapacitatea de a delimita clar între ceea ce reprezintă miezul tare al identității creștine de elementele ce reprezintă specificul confesional, pe de o parte, și ceea ce este stabil, durabil, de ceea ce este particular, trecător și contextual, pe de altă parte.

* * *

Din motive de spațiu, vă recomandăm să continuați lectura descărcând acest document, unde veți regăsi întregul articol:

Dănuț Jemna – Viitorul comunității penticostale din România

Comments are closed.