X. Crezul creștin – Escatologia

X. Crezul creștin – Escatologia

Articolul 7 – Escatologia

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie!

În secțiunea dedicată Bisericii, am arătat că după Rusalii istoria devine spațiul în care se arată întreaga iconomie a lui Dumnezeu cu privire la om și creație: procesul de regenerare, de ieșire de sub puterea păcatului și a consecințelor căderii, dar și procesul de creștere a omului până la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos (Efes. 4:13). Creștinii cred în eficiența lucrării lui Cristos, atât în privința mântuirii de sub păcat, cât și a recapitulării tuturor lucrurilor, a unirii lor cu Dumnezeu. În lume, omul beneficiază în parte de ceea ce a realizat Isus Cristos, într-un proces de înnoire ce ține toată viață și care se încununează doar în ziua învierii. De aceea, pentru spiritualitatea creștină, speranța este una dintre virtuțile esențiale. Creștinii sunt mântuiți în această nădejde a înfierii, a așteptării pline de speranță a restaurării finale a tuturor lucrurilor (Rom. 8:19-25). Cu această subliniere putem concluziona că viața creștinului în lume are un profund caracter escatologic. Orientarea creștină spre cetatea viitoare din ceruri (Evrei 13:14) se datorează noului statut al omului de cetățean al cerului ce așteaptă cu speranță restaurarea completă a ființei sale, pentru a deveni asemenea lui Cristos (Filip. 3:19-20). La finalul simbolului de credință, Biserica mărturisește această nădejde a învierii morților și participarea creației la un alt veac sau la un alt mod de existență pe care îl inaugurează revenirea în slavă a lui Isus Cristos. De-a lungul istoriei, creștinii au avut multiple provocări cu privire la subiectul escatologiei (termenul escatologie provine de la grecescul eschatos – ultim, final și reprezintă acel capitol al teologiei care privește evenimentele finale ale istoriei, moartea omului, judecata și viața viitoare, destinul final al omului). În primul rând, creștinismul se naște într-un context în care ideea de sfârșit al lumii sau sfârșit al unei etape istorice era comună, atât în mediul religios iudaic, cât și la greci sau la alte popoare. O asemenea așteptare a sfârșitului era corelată cu o formă de radicalizare a crizelor sociale, politice, economice și religioase la nivel global și cu nevoia unei soluții mântuitoare, a unui personaj providențial (mesianic) ce va conduce lumea spre o nouă epocă de pace și prosperitate. În al doilea rând, Isus Cristos însuși vorbește despre un final al istoriei și despre o perioadă complexă prin care va trece atât Biserica, cât și lumea întreagă (o perioadă cu multe crize, confuzii, cataclisme etc.). În al treilea rând, începând cu vremea apostolilor, creștinii au încercat să reflecteze asupra perioadei când se vor întâmpla lucrurile profețite de Isus, precum și asupra modului în care se vor desfășura aceste evenimente (vorbim despre încercările de a propune scenarii escatologice realizate de creștini de-a lungul timpului). Să nu uităm că apostolii înșiși au crezut că venirea sfârșitului se va realiza în timpul vieții lor și astfel au creat un tip de presiune asupra Bisericii creștine din primul veac. Nu în ultimul rând, comunitatea creștină a primit de la apostoli o carte (Apocalipsa – termenul grecesc de la care provine titlul cărții înseamnă descoperire, revelație), ce a intrat în canonul biblic, cu un mesaj ce orientează privirea asupra acestui subiect al sfârșitului. Atât stilul literar al cărții (stil numit apocaliptic), cât și mesajul ei au rămas o permanentă provocare pentru spiritualitatea creștină. Întrebarea cea mai importantă se pune cu privire la mesajul acestei cărți pentru Biserică: ce transmite în esență Apocalipsa? Unde este accentul acestei revelații, pe prezent sau pe viitor? Care sunt implicațiile pentru viața Bisericii ce rezultă din asumarea mesajului acestei cărți? (Doar ca sugestie de lectură, trimitem la un celebru comentariu asupra acestei cărți, scris de S. Agouridis, în care se subliniază că mesajul principal al Apocalipsei lui Ioan viza contemporanii apostolului, creștinii de la finalul secolului I, când Biserica era prigonită și avea nevoie de un răspuns la întrebarea de ce sfârșitul se amână).

Din cărțile Noului Testament este clar că Dumnezeu ne atrage atenția și ne comunică o serie de adevăruri care fac parte din acest subiect al escatologiei: revenirea lui Isus Cristos în slavă (în trup, ca om restaurat); sfârșitul istoriei, ca veac sau etapă a iconomiei lui Dumnezeu așa cum o știm, cu toate elementele ei; învierea morților; judecata finală; înnoirea întregii creații, a omului și a cosmosului; viața veșnică a noii creații împreună cu Dumnezeu; o viață pentru eternitate a celor credincioși și damnarea celor ce au refuzat oferta mântuirii. Toate aceste adevăruri ne-au fost revelate, nu doar ca să fim informați cu privire la viitor, la ce ne așteaptă, ci ca să orienteze ființa umană și dinamica istoriei spre aceste realități, adică spre destinul final al omului și al lumii. O asemenea orientare se realizează prin utilizarea virtuții speranței. Creștinul este invitat să își asume această virtute, să o amplifice și să o lase să producă implicații cu privire la viața sa în toată complexitatea ei. Considerăm, așadar, că scopul principal al mesajului escatologic din Scripturi este să articuleze viața creștină în istorie: să o îndrepte către o țintă clară; să o pregătească pentru realitățile spre care tinde; să participe deja la aceste adevăruri încă din lume; să se raporteze coerent la experiența din istorie și la lucrurile din lume; să înțeleagă corect care este miza vieții omului în istorie. În cele ce urmează, nu vom face o analiză a adevărurilor ce țin de escatologia creștină (cele pe care le-am menționat anterior), ci vom încerca să subliniem câteva implicații ale unei corecte asumări a speranței creștine cu privire la aceste adevăruri. Subliniem termenul corect pentru că în istoria Bisericii am întâlnit, și întâlnim și astăzi, înțelegeri și poziții care se distanțează de spiritul Scripturii și de învățătura Părinților Bisericii.

Speranța creștină

Există opinia că speranța îi face pe oameni vulnerabili sau că este o caracteristică a celor alienați și că este o sursă de slăbiciune. Din punct de vedere religios sau filosofic, speranța capătă semnificație în măsura în care se poate gândi un viitor mai bun, superior prezentului. Astfel, speranța a fost mereu un aliat al experienței umane, dar și un instrument exploatat de conducători pentru diverse obiective, uneori chiar pentru manipularea maselor. În creștinism, speranța este considerată o virtute capitală, alături de credință și iubire (1Cor. 13:13). Aceasta este bazată pe promisiunea lui Dumnezeu de a împlini tot ceea ce a spus în Scripturi, iar garant al acestor promisiuni se pune el însuși. Pentru adevărul cuvântului său, Dumnezeu a dat deja mărturie prin tot ceea ce a realizat în Isus Cristos. Speranța încolțește în ființa umană nu numai pentru că Dumnezeu se face chezașul împlinirii celor promise, dar și pentru că viitorul la care este omul invitat este cel mai bun posibil pentru sine, conduce omul la cel mai înalt destin pe care acesta l-ar putea vreodată gândi: viața veșnică alături de Dumnezeu. Pentru unii oameni, atractivitatea creștinismului vine tocmai din faptul că propune atât o înțelegere coerentă despre realitate, cât și pentru că oferă cea mai consistentă imagine despre destinul omului, una care leagă viața de aici și cea viitoare, constituția omului și ceea ce este chemat să devină, poziția lui în lume și orizontul existenței sale în viața viitoare, relația dintre om și Dumnezeu ca două ființe personale care își pot jura fidelitate și iubire. Intrând însă în ecuația speranței, omul este pe deplin conștient că numai Dumnezeu îl poate conduce la acest destin măreț și, de asemenea, că acest lucru presupune a asuma și a respecta termenii propuși de Dumnezeu în Scripturi. Pentru creștin, speranța este legată de Dumnezeu, îl are în vedere pe Dumnezeu. Mai precis, speranța creștină este legată de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu ce s-a făcut om și a realizat în sine tot ceea ce omului îi este promis să devină în viitor.

Având asemenea coordonate cu privire la natura speranței creștine, este important să subliniem și câteva nuanțe cu privire la ce înseamnă experiența creștinului în lume ca o viață plină de speranță. Să începem discuția de la o obiecție ce este adusă mereu creștinilor de către cei ce nu cred. S-a spus că religia este opiu pentru popor, că este ceva pentru omul slab și este o armă a celor puternici pentru a-i influența pe cei obedienți. Obiecția pare să capete sens în momentele de îndoială, când există senzația că lumea a scăpat de sub control, iar existența lui Dumnezeu este contrazisă de prezența densă a răului, întunericului și suferinței. Acestei obiecții i se poate răspunde prin apelul la înțelepții lumii și la bunul simț. Chiar dacă viitorul promis de creștini ar fi o invenție a omului, o proiecție a așteptărilor sale, ceea ce propune creștinismul pentru viitor, ceea ce animă speranța sa, nu reprezintă o fugă de realitate, nici o evadare în spațiul idealului. Dimpotrivă, speranța creștină presupune mai întâi o orientare spre consistența și seriozitatea unei vieți de calitate în lume. Este vorba despre un tip de mobilizare de a trăi onorabil, de a scoate cât mai mult de la viață, de a căuta înțelepciunea și virtutea, într-un cuvânt, de a trăi la nivelul demnității de ființă rațională, superioare oricărei alte ființe din lume. În plus, pentru un creștin, speranța nu se rezumă la modelul de viață propus de filozofie, politică sau literatură, care frecvent rămâne un ideal. Scriptura ne spune că nădejdea creștină nu este o iluzie, nu este înșelătoare, pentru că omul trăiește deja în lume dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care a fost dat celor credincioși (Rom. 5:5). Dinamica speranței constă în faptul că ea susține dedicarea creștinului pentru o viață de calitate în lume, însă, la rândul ei, speranța cu privire la împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu se dezvoltă mereu pe baza a ceea ce experimentează cel credincios în contextul iconomiei divine, cea care transformă omul și îl face tot mai asemenea cu Cristos. Chiar dacă procesul restaurării omului este unul dificil, cu suferințe și multe provocări, rezultatele concrete ale lucrării Duhului Sfânt în lume reprezintă baza solidă pe care se clădește și se dezvoltă speranța creștină.

Parusia

Prin termenul Parusia (din greacă, înseamnă prezență, sosire), Noul Testament desemnează evenimentul viitor al revenirii lui Isus Cristos la finalul istoriei. Este vorba despre un eveniment deschis, festiv și universal ce marchează finalul unei ere și începutul unui alt veac. Cu privire la Parusia însă, de-a lungul timpului, creștinii și societatea umană au avut diferite raportări care ies din perspectiva speranței biblice. Un prim exemplu vizează o modalitate de raportare a creștinilor la a doua venire a lui Isus tipică pentru omul care stă în fața necunoscutului și îi este teamă. Frecvent, imaginea care domină sfârșitul istoriei este una a judecății și a cataclismelor ce vor distruge lumea (reținem că ideea este bine ilustrată în artă și literatură, iar astăzi tema pare să fie una de mare interes pentru cultura de masă). Oamenii se tem fie că aceste lucruri vor apărea în generația lor, fie că nu au conturile încheiate cu ei înșiși și cu divinitatea. Un alt exemplu îl reprezintă gândirea filosofică și teologică liberală ce rezumă escatologia la ceea ce se întâmplă în istorie, fără a mai fi nevoie de o înviere a morților și o judecată viitoare. Se consideră că orice om, prin moartea sa, termină cu această lume și trece într-o altă existență, fără a mai fi nevoie de o intervenție divină specială și de un final catastrofal al istoriei. Lumea va continua să existe și să se dezvolte, fără a fi nevoie de un sfârșit al ei. Nu în ultimul rând, rezultatele științei au avut un impact important asupra viziunii creștine despre sfârșitul lumii și revenirea lui Cristos. Imaginile medievale despre un cataclism universal au fost revizuite (fiind aplicate cel mult la planeta Pământ, nu la întreg cosmosul), iar ideea că legile fundamentale ale fizicii ar putea fi schimbate radical printr-un eveniment ce va avea loc în viitor este considerată o înțelegere naivă, populară, cu privire la natura universului. Escatologia biblică este astfel interpretată reducționist, doar cu privire la experiența religioasă a omului, iar mesajul Scripturii ar avea în vedere doar urgența mântuirii și nevoia omului de Dumnezeu. Ca reacție la toate influențele modernității, teologii au propus mai multe modele: escatologie exclusiv viitoare (Schweitzer); escatologie realizată deja în viața lui Isus (Dodd); escatologia inaugurată, ca o combinație a primelor două (Cullman). Asemenea versiuni au încercat să soluționeze cumva dificultățile ce apar din interpretarea textelor Scripturii ce anunță o venire iminentă a împărăției lui Dumnezeu, însoțită de evenimente cosmice spectaculoase. În ciuda tuturor acestor dificultăți cu privire la înțelegerea textului biblic, gândirea și spiritualitatea creștină au păstrat credința în revenirea lui Isus Cristos, ca eveniment ce va marca sfârșitul istoriei sau al existenței umane așa cum o știm acum.

Credința în Parusia are o serie de implicații importante pentru viața creștinilor în lume. Dacă revenirea lui Isus în slavă este un ultim act public al iconomiei divine ce marchează biruința asupra păcatului și morții, atunci acest eveniment viitor produce o tensiune și o așteptare în viața comunității credincioșilor din toate timpurile. În context liturgic, Biserica a conturat această tensiune chiar în miezul experienței sale eclesiale. La sfânta cină sau eucaristie creștinii realizează o anamneză a viitorului pomenind mereu moartea lui Isus în așteptarea venirii lui glorioase. În egală măsură, întreaga liturghie creștină este o actualizare a viitorului, a așezării împărăției lui Dumnezeu peste toate, o pregustare a Parusiei. Ca atare, experiența liturgică a bisericii este esențială în a menține activă și în a dezvolta speranța creștină cu privire la revenirea lui Isus. Textele biblice prezintă Parusia ca pe un eveniment care produce speranță și bucurie creștinilor în lume. La vederea semnelor escatologice în istorie, textul biblic ne îndeamnă să ne ridicăm capetele în sus și să ne bucurăm (Luca 21:28). Acest semn de demnitate și speranță reprezintă o constantă a comunității creștine în lume, având garanția biruinței asupra celui rău, asupra păcatului și morții, în ciuda a ceea ce se întâmplă în lume. Cu această speranță Biserica a asumat prigoana și martirajul, suferința și greul slujirii după modelul lui Cristos. Așteptarea Parusiei, a revenirii lui Isus așa cum l-au văzut ucenicii urcând la cer (Fapte 1:11), are un impact important asupra creștinilor în preocuparea constantă de a-l cunoaște cu adevărat pe Isus Cristos, pentru a ști bine cine este el și ce a făcut pentru lume. În privința escatologiei, textul biblic atenționează asupra posibilității înșelării credincioșilor, atât cu privire la speranța lor, cât și cu privire la cel așteptat. Falși profeți și falși Mesia au fost și vor mai fi în istorie. Creștinii îl vor recunoaște pe adevăratul Cristos la revenirea lui dacă au exersat relația cu el, dacă au investit în cunoașterea lui. Speranța Parusiei aduce cu sine preocuparea, efortul constant de a-l cunoaște cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu și de a fi pregătiți pentru întâlnirea cu el. Biserica este asemănată cu o mireasă care se pregătește de nuntă, ce așteaptă venirea mirelui să își ia mireasa și să deschidă marele ospăț al bucuriei și împlinirii. Pregătirea pentru Parusie reprezintă, așadar, accentul spiritualității creștine în lume, într-o vigilentă așteptare, cu discernământ al vremurilor. Atenția pentru detaliile legate de momentul în care va veni Isus și despre modul în care se vor desfășura lucrurile sunt cu totul secundare și trebuie lăsate în seama lui Dumnezeu (Mt. 24:42, Fapte 1:7).

Învierea

Tema învierii omului, adică readucerea la viață a celor care au murit, este una veche și a preocupat toate marile culturi și toate epocile istoriei. Subiectul este analizat prin prisma faptului că destinul etern al omului este legat cumva și de trupul său. Așa s-au născut ideile cu privire la înviere și reîncarnare, atât în religie, cât și în diverse curente filosofice. Credința creștină promovează o înțelegere cu totul aparte despre învierea morților: acest lucru nu înseamnă revenirea la starea omului de dinainte de moarte (Mt. 22:29-33); învierea privește pe toți oamenii, adică este universală (In. 5:28-29), este a celor drepți și a celor nedrepți (Fapte 24:15); învierea se realizează prin puterea lui Dumnezeu, ca iconomie a Duhului Sfânt, nu este de la sine; o bază solidă a învierii o reprezintă învierea lui Isus Cristos (Rom. 8:11; 1Cor. 15:22); învierea este una corporală, asemenea lui Cristos (nu e vorba de un trup eteric, pneumatic) și corporativă (1Cor. 15:22), adică a tuturor oamenilor, pentru că ei au o singură natură; învierea credincioșilor presupune asumarea naturii umane restaurate de Isus Cristos, una slăvită și glorioasă, cu trupuri noi (1Cor. 15:42-53); ca sacrament, eucaristia este o ancoră a învierii, este o participare încă din lume la umanitatea slăvită a lui Isus (In. 6:48-59).

Tema învierii reprezintă tema principală a învățăturii și misiunii Bisericii încă de la început. Vestea bună predicată de creștini este aceea că Isus Cristos a biruit păcatul și moartea, că a înviat din morți și a dus cu sine umanitatea alături de Dumnezeu în slavă. Toți cei ce cred în Isus Cristos vor avea parte împreună cu el de înviere și de viața veșnică alături de Dumnezeu și de toți sfinții. Credința în înviere are implicații foarte importante pentru viața creștinilor în lume. În primul rând, creștinii au o altă atitudine față de moartea biologică. Aceasta este asumată ca un sfârșit normal al existenței în lume, dar fără teamă sau regrete. Plecarea din această lume nu este o tragedie pentru creștini, ci împlinirea speranței lor de a se întâlni cu Dumnezeu, cu mântuitorul Isus Cristos. Moartea este o intrare în odihna lui Dumnezeu, iar ceea ce se întâmplă după acest prag este o perioadă de somn, de așteptare a zilei celei mari a învierii. În privința celor decedați, Biserica a dezvoltat o tradiție a îngropării trupurilor, nu numai pentru a împlini cuvântul biblic (Gen. 3:19), ci pentru a arăta importanța trupului și faptul că omul complet este destinat restaurării în ziua Domnului. În al doilea rând, speranța învierii are implicații în privința raportării omului la trupul său. Împotriva curentelor de tip gnostic, creștinii au subliniat mereu că dedicarea lor este totală față de Dumnezeu, iar acest lucru presupune: refuzul oricărui tip de dualism care împarte omul în componente și consideră că sufletul este superior trupului; castitate și fidelitate în căsătorie; grija față de sănătatea trupului și o viață echilibrată; credința că trupul omului este un templu pentru Duhul Sfânt (1Cor. 6:19). În al treilea rând, credința în înviere aduce cu sine implicații majore pentru antropologia creștină. Nu este vorba doar despre accentul pe natura compusă a omului și valoarea trupului, ci și despre natura dinamică a omului și implicațiile vieții de aici pentru cea viitoare. Escatologia creștină nu poate avea impact doar asupra eticii creștine, nu poate reduce spiritualitatea la un moralism de tip individualist, ca soluție la judecata viitoare. Teologia creștină afirmă că Fiul lui Dumnezeu a asumat natura umană ca să o vindece și să o unească cu Dumnezeu. Învierea vizează întreaga umanitate, dimensiunea ei corporativă, comunitară, nu doar cea individuală. Mai precis, învierea aduce implicații cu privire la viața socială, politică și economică, la tipul de om pe care îl construiește societatea umană, la transformările la care omul este supus prin știință și tehnologie, educație și divertisment. Creștinismul subliniază apăsat asupra responsabilității colective, nu doar a celei individuale, iar rolul credincioșilor este acela de a fi sare și lumină în dinamica acestei lumi tot mai complexe. De asemenea, învierea are implicații asupra dinamicii ființei umane, cu toate etapele ei, cu toate procesele ce le presupune. Întreaga identitate a omului, așa dinamică cum este, nu se pierde, ci este destinată învierii. Ceea ce devenim unii prin alții și prin efortul personal și ceea ce punem în alții nu se pierde, ci reprezintă ceea ce suntem și ceea ce ducem cu noi în viața viitoare. În egală măsură, ratările și căderile noastre au impactul lor pentru ceea ce suntem și vom fi la înviere.

Viața veșnică

Imaginile propuse de creștini despre viața veșnică pot fi grupate în două categorii. Una dintre acestea apare ca o construcție în oglindă a vieții omului din lume, o experiență ce este considerată limitată, austeră, plină de suferință și probleme, fără pace și odihnă. În consecință, viața veșnică nu poate fi decât una plină de bucurie, fără suferință și boală, fără necazuri și griji, fără lupte și conflicte între oameni, fără lipsuri și nevoie. Totul este proiectat la superlativ și totul este imaginat în contrast cu viața din această lume. Accentul cade pe o minimă activitate viitoare a omului, una de tip religios, ce aduce slavă lui Dumnezeu și exprimă bucuria de prezența lui. Sigur, o asemenea imagine pare a fi sugerată chiar de textul biblic (în profeți găsim asemenea imagini aproape idilice cu privire la împărăția lui Dumnezeu și viața viitoare). În asemenea pasaje considerăm că este mai degrabă vorba despre prezentarea unei vieți din belșug ce rezultă dintr-o permanentă comuniune a creației cu Dumnezeu (în contrast cu cea din lume, unde o asemenea relație este stricată). În sine, imaginile de acest tip nu sunt neapărat rele, dar sunt limitate și statice. Dealtfel, astfel de proiecții despre viața veșnică nici nu sunt atractive pentru omul activ și dornic de cunoaștere, care dorește mereu să își depășească limitele și să exploreze tot mai mult potențialul cu care a fost înzestrat. Trecem, așadar, la a doua categorie, care are la bază ideea că, pentru ființa creată, termenul viață sugerează ideea de dinamică, acțiune, dezvoltare. În această perspectivă, viața veșnică, ca împlinire a destinului omului, ca unire cu Dumnezeu, nu înseamnă împlinirea până la saturație a nevoilor și așteptărilor omului, ci deschiderea de noi orizonturi, continuarea dinamicii începute în istorie, dar în coordonatele pe care le oferă umanitatea noului Adam. Da, omul își găsește odihna și împlinirea în relația de unire cu Dumnezeu, însă această armonie a comuniunii cu creatorul reprezintă cadrul manifestării identității sale de ființă personală și dinamică. Această imagine este susținută de Părinți precum Sf. Irineu și Sf. Grigorie de Nyssa.

Acceptarea celei de-a doua concepții despre viața veșnică presupune o cu totul altă gândire despre spiritualitatea creștină, despre sensul vieții ucenicului lui Isus în lume. Probabil că cea mai importantă implicație este aceea de a refuza orice formă de reducționism care rezumă viața creștină doar la rezolvarea problemei păcatului și împăcării omului cu Dumnezeu. Creștinii își asumă că viața veșnică începe în această lume. Fără îndoială, punctul de cotitură în istorie îl reprezintă întoarcerea la Dumnezeu, ieșirea de sub puterea păcatului, intrarea în comuniune cu Duhul Sfânt. Ce urmează însă, nu se limitează la păstrarea acestor realizări și la distanțarea de lume. Vestirea împărăției lui Dumnezeu și trăirea ei în istorie presupune intrarea deja în dinamica eonului ceresc, dobândirea darurilor Duhului Sfânt, cunoașterea tot mai profundă a lui Dumnezeu și a iconomiei sale, creșterea la statura maturității lui Cristos (Col. 1:28). Biserica este chemată să fie o priveliște pentru lume, o demonstrație a înțelepciunii felurite a lui Dumnezeu și a bogăției harului său (Efes. 1:7-10; 3:10-11), în ciuda faptului că poartă mereu sarcina și suferința lui Cristos. Asumarea unei continuități cu privire la dinamica dezvoltării omului după înviere, ca o prelungire a procesului început în lume, presupune acceptarea unei relații coerente între istorie și viața veșnică, sublinierea importanței a tot ceea ce realizează omul în viața sa, în contextul iconomiei Duhului Sfânt. Ideea profesată de unii creștini că este esențial doar să ajungi în cer și că nu contează cum anume și ce vei fi acolo nu poate fi acceptată. De asemenea, ideea că la înviere toți vom fi la fel (printr-o nivelare tipică pentru societățile totalitare) și că nu mai contează cine am fost și ce am făcut în lume nu are fundament biblic și trebuie refuzată. Viața creștină are miză în istorie tocmai pentru că ea reprezintă deja debutul vieții veșnice, începutul aventurii realizării de sine a omului în relație cu semenii și cu Dumnezeu. Așadar, să trăim frumos, ca în timpul zilei… și să ne îmbrăcăm în Domnul nostru Isus Cristos (Rom. 13:13-14).

Dănuț Jemna, Iași, decembrie 2017

Comments are closed.