Category: Diverse

Sărbătoarea Paştelui

Sărbătoarea Paştelui

Sărbătoarea Paştelui

Aşa cum ştiţi deja, săptămâna aceasta vom celebra Paştele în cadrul grupului Străjerul. Andrei Ungureanu va fi invitatul nostru din această seară specială şi ne va provoca să medităm la semnificaţiile acestei mari sărbători creştine.

Dorim să ne exprimăm în mod creativ bucuria că Mântuitorul nostru a murit şi a inviat prin versuri, muzică, pictură… La aceste sugestii mai puteţi adăuga şi voi! Dacă doriţi să îmbogăţiţi seara cu un moment pregătit de voi anunţaţi-ne.

Am vrea să împărtăşim bucuria acestei sărbători împreună cu prietenii, vecinii şi colegii voştri, aşa că nu uitaţi să îi invitaţi şi pe ei!

Organizatorii au pregătit momente inedite cu această ocazie…asa ca va aşteptam cu drag marţi, 10 aprilie, la ora 19, pe str. Ciurchi nr 46!

Seară de socializare

Seară de socializare

Seară de socializare

Stimaţi tineri veniţi de pe meleagurile copilăriei,
La urmatoarea noastră întâlnire de marţi, 3 aprilie, la ora 19, vă invităm să ne jucăm!

Einstein spunea: „Dacă A reprezintă successul în viaţă, atunci A= X+Y+Z. Munca reprezintă X, Y înseamnă joacă, iar Z să ştii să-ţi ţii gura.”

Noi vă propunem să descifrăm necunoscuta Y, căutând prin colţurile creativităţii noastre soluţii la diverse probleme… Într-un cuvânt, vrem să ne bucurăm împreună de … joc!

Vă aşteptăm!

Geneza 31: Plecarea lui Iacov în Canaan

Geneza 31: Plecarea lui Iacov în Canaan

Scara-lui-Iacov-Rafael_crÎn istoria lui Iacov, episodul prezentat în capitolul 31 din cartea Genezei este unul care încheie un capitol important din viaţa acestui patriarh. De asemenea, acest eveniment are darul să deschidă o nouă etapă a vieţii lui Iacov, în care prezenţa lui Dumnezeu este mult mai vizibilă. În istoria patriarhilor, acest moment al plecării lui Iacov de la Laban este unul care ne aminteşte de Avraam şi de plecarea lui spre Canaan, de promisiunea lui Dumnezeu şi de planul său cu sămânţa lui Avraam, dar şi de patriarhul Isaac, care este invocat în această întâmplare în relaţie cu numele lui Dumnezeu. Prin cap. 31 din Geneza, avem de a face cu un text în care se remarcă grija autorului biblic pentru a aduna elemente esenţiale din viaţa lui Iacov, ca într-o sinteză la un final de ciclu. Metoda aleasă de autor este aceea de a realiza un paralelism între detalii semnificative de la începutul şi de la sfârşitul acestei perioade din viaţa lui Iacov, de a vizualiza unele repere stabile caracteristice personajelor principale, de a crea simetrii prin utilizarea unor paranteze care se deschid şi se închid în timp faţă de un anumit centru.

Dintre toţi patriarhii, viaţa lui Iacov este cel mai pe larg prezentată în Scripturi, iar interesul scriitorului biblic este să ne lase ca mărturie viaţa unui om prin accentuarea etapelor sale principale, împreună cu trecerile de la o perioadă la alta. Este vorba despre istoria formării unui om, a unui caracter, a unui pilon fundamental, nu numai pentru poporul care se va naşte din el, ci pentru întreaga revelaţie biblică. Din acest întreg proces, capitolul 31 ne oferă tabloul trecerii lui Iacov la etapa maturităţii, după ce şi-a făcut ucenicia departe de casă: în muncă şi suferinţă, în încordare şi incertitudine, dar, în acelaşi timp, cu pasiunea iubirii unei femei, cu dorinţa de a realiza o situaţie materială şi socială şi de a se întoarce acasă. Acest text biblic este foarte important pentru că el proiectează lumină asupra trecutului, face o sinteză a acestei perioade de formare şi ne arată câteva repere importante despre cum trebuie privită o asemenea etapă a vieţii. În plus, textul biblic ne oferă o evaluare realizată de Iacov însuşi după cei 20 de ani, după o perioadă despre care capitolele anterioare din Scriptură vorbesc relativ puţin. Din această evaluare, transpare în special modul în care Iacov a văzut prezenţa lui Dumnezeu, cum anume acest Dumnezeu al tatălui său Isaac şi-a împlinit făgăduinţa că va fi cu Iacov în călătoria sa şi că îl va aduce cu bine înapoi în ţara Canaan (cf. Gen. 28:15). De asemenea, evaluarea lui Iacov ne arată seriozitatea şi onestitatea sa în toată munca prestată, ne indică trăsături de caracter ale unui om schimbat, călit la şcoala vieţii, ale unui om puternic, care îşi duce povara fără să cadă sub ea. Nu în ultimul rând, în acest capitol avem de a face cu un episod care se remarcă printr-o prezenţă manifestă mai accentuată a lui Dumnezeu. Acesta este un semn caracteristic cărţii Geneza şi ne indică importanţa momentului, ne anunţă un text mai dens în semnificaţii şi care ne solicită în plan interpretativ.

Planul narativ este relativ uşor de urmărit şi se desfăşoară într-o logică determinată de intervenţiile lui Dumnezeu, care se descoperă şi vorbeşte personal celor doi actori importanţi din scenă, Iacov şi Laban. Prima intervenţie are loc chiar la începutul capitolului şi este momentul în care Dumnezeu îi cere lui Iacov să se întoarcă în Canaan, cu promisiunea că va fi cu el. În acest punct, este evidentă paralela cu plecarea lui Iacov de acasă, moment în care Dumnezeu se arată şi îi face lui Iacov o făgăduinţă similară, după ce reia şi în cazul său binecuvântarea şi promisiunea dată lui Avraam. Această revelaţie are darul să deschidă firul narativ al capitolului. Iacov evaluează mesajul lui Dumnezeu şi consideră că acest plan are succes dacă şi soţiile lui vor participa la el. De aceea, pasajul următor din v. 4-16 ne prezintă pledoaria lui Iacov în favoarea plecării şi acordul favorabil al soţiilor lui. În această prezentare a situaţiei, Iacov face o analiză a experienţei sale în calitate de slujbaş al lui Laban. În evaluarea sa, Iacov menţionează de trei ori cum Laban a vrut să îl înşele, să fie împotriva lui, însă Dumnezeu a intervenit şi l-a binecuvântat. Prin construcţia textului, se realizează un alt paralelism cu trecutul lui Iacov, atunci când el a jucat acest rol de înşelător, dar acum lucrurile se schimbă. Iacov se maturizează, iar inversiunea din text ne arată un alt om, care vede această schimbare ca un rezultat al intervenţiei lui Dumnezeu. Din text mai observăm că şi soţiile lui, crescute într-un mediu politeist păgân, ajung la aceleaşi sentimente, văd mâna cea rea a tatălui lor şi cum a lucrat Dumnezeu în favoarea soţului lor Iacov.

Având acordul soţiilor, Iacov alege un moment prielnic şi pleacă spre casă cu toată agoniseala lui. Două detalii din text fac să se nuanţeze intriga. Pe de o parte, ni se spune că Iacov a făcut ceva care pentru Laban este foarte grav, este ca şi cum i-ar fi furat inima, ceea ce este mai de preţ pentru el (în traducerea Cornilescu apare formula „Iacov a înşelat pe Laban”). Pe de altă parte, soţia sa Rahela fură la plecare terafimii (idoli, dumnezei sub forma unor statuiete) tatălui lor, un simbol al identităţii şi al conducerii în familie, care se primeşte de la înaintaşi. Cu asemenea precizări, înţelegem reacţia promptă a lui Laban şi planul său de a ajunge din urmă pe Iacov pentru a lua înapoi ceea ce este a lui: fetele, copiii lor, averea şi dumnezeii.

După ce Laban aproape a ajuns din urmă pe Iacov, are loc a doua intervenţie a lui Dumnezeu care schimbă cursul naraţiunii. Într-o revelaţie, Dumnezeu îi cere lui Laban să nu-i facă nici un rău lui Iacov. Confruntarea care urmează este în mod clar afectată de intervenţia divină. Totuşi, potrivit cutumei, între cei doi va avea loc o dispută publică, altfel efortul lui Laban era în zadar. Înainte de această judecată cu martori, cei doi au o discuţie preliminară în care îşi prezintă poziţiile (v. 25-44). În pledoaria lui Laban, un singur lucru are suport, anume furtul terafimilor. Înţelegând gravitatea acestei acuze, Iacov este de acord să i se cerceteze tabăra, iar hoţul să fie ucis pentru asemenea faptă gravă. Rahela reuşeşte să iasă cu succes din încurcătură şi să nu fie prinsă, iar lipsa de temei pentru acuzele lui Laban îl încurajează pe Iacov să îşi prezinte el poziţia. Aici ni se prezintă cea de-a doua evaluare realizată de Iacov, în care transpare onestitatea sa, dificultatea slujbei, seriozitatea cu care a muncit şi a trecut peste piedicile lui Laban. Cheia acestei statornicii este prezenţa şi susţinerea Dumnezeului părinţilor săi: Dumnezeu lui Avraam şi „Acela de care se teme Isaac” (v. 42). Pentru următoarea etapă a vieţii lui Iacov este decisivă această declaraţie, această vedere a prezenţei efective a lui Dumnezeu în viaţa sa.

Rămas fără argumente, Laban propune în locul procesului un alt eveniment public, cu semnificaţii diferite. Cunoscând faptul că Dumnezeu a fost şi că va fi cu Iacov, că nu îl poate opri să plece, fiind interesat şi de viitorul copiilor săi, Laban propune realizarea unui legământ de pace între familia sa şi noua familie care se desparte din clanul său (v. 45-54). Înainte de a lua Laban iniţiativa, Iacov trece la acţiune şi ridică un stâlp de aducere aminte. Din nou avem o paralelă cu plecare lui Iacov de acasă, iar momentul de acum are o cu totul altă greutate decât cel de la Betel. Nu mai este vorba despre frica unui om alungat de acasă, cu teamă de fratele său şi cu grijă faţă de viitor, ci despre situaţia unui om ajuns la maturitate, care punctează o victorie, care fixează memoria unui eveniment crucial: muncile uceniciei s-au sfârşit, este liber, are o familie şi o situaţie, iar Dumnezeu îi promite ajutor să ajungă cu bine acasă. Pentru legământul dintre cei doi se înalţă o movilă de pietre, care joacă rol de martor şi de graniţă între cele două familii. Pentru întărirea legământului, fiecare parte îşi invocă Dumnezeii: Laban face trimitere la cei cărora s-au închinat părinţii lui, iar Iacov pomeneşte din nou pe „Acela de care se teme Isaac”. Această formulă trădează faptul că pentru Iacov Dumnezeu nu este încă al lui personal, este Dumnezeul părinţilor, dar este clar că este foarte aproape de următorul pas. Suntem încă în faza de trecere şi abia întoarcerea cu bine acasă a lui Iacov va definitiva acest proces de asumare personală a Dumnezeului părinţilor lui.

Textul din Geneza 31 ne oferă posibilitatea identificării unor subiecte importante pentru gândirea şi experienţa creştină. Dincolo de semnificaţiile întâmplării în istoria patriarhilor şi în istoria poporului ales, întoarcerea acasă a lui Iacov este o poveste care vorbeşte foarte mult pentru viaţa creştinului din orice vreme. Am menţionat deja tema formării, a perioadei de trudă, de acumulare, de supunere şi ascultare, de transformare a caracterului. Creştinul are garanţia prezenţei lui Dumnezeu în acest proces şi poate vedea această implicare prin exerciţiul evaluării, a privirii în urmă. Un subiect important al acestei dimensiuni este construcţia memoriei prin pietrele de aducere aminte. Creştinismul este zidit pe memorie şi trebuie să dezvolte conştiinţa istorică în fiecare generaţie. Urma acestor pietre de aducere aminte este urma prezenţei lui Dumnezeu în istorie, a întâlnirilor lui cu omul, cu familii sau comunităţi, o urmă care are mereu ceva de spus şi de construit în plan identitar.

O altă temă importantă sugerată de acest pasaj este cea a rezolvării conflictelor. Istoria patriarhilor ne lasă la vedere în mai multe rânduri tot soiul de afaceri încurcate, probleme între copii şi părinţi, între soţi, între grupuri mai mari din interiorul unui clan. Iacov este personajul care intră într-o poveste complicată după ce ajunge în casa lui Laban. Este serios înşelat atunci când i se dă o altă nevastă decât cea pe care a voit-o; este angajat într-o afacere în care şeful schimbă mereu termenii contractului; ajunge să nu mai fie bine privit nici de patron şi nici de fiii săi; este urmărit şi ameninţat atunci când decide să părăsească locul de muncă. Până să vedem intervenţia lui Dumnezeu în dreptul lui Laban, este important să observăm că Iacov face câteva lucruri importante cu privire la viaţa sa şi la situaţia conflictuală în care se află: este atent la vocea lui Dumnezeu şi primeşte revelaţia; se consultă cu soţiile sale (deşi în contextul epocii nu era ceva uzual); evaluează cu seriozitate modul în care s-au întâmplat lucrurile şi primeşte aceeaşi analiză şi de la soţiile sale (care puteau fi subiective şi să ţină cu tatăl lor); analizează modul în care Dumnezeu s-a implicat în această istorie tensionată; probabil că îi cere lui Dumnezeu să se implice şi mai departe; decide să acţioneze, să rezolve lucrurile; îşi asumă şi riscuri (chiar riscul de a pierde tot). Pe un astfel de fond apare şi intervenţia decisivă a lui Dumnezeu care duce la rezolvarea conflictului. Vom vedea în capitolele următoare că un om schimbat, matur, aşa cum va deveni Iacov după istoria celor 20 de ani la Laban, este omul care ia iniţiativa stingerii conflictelor, chiar dacă asta costă, este un proces dureros şi poate avea riscuri foarte mari. Înainte de a pleca spre casă, Iacov ştie că mai are un mare conflict de rezolvat. Chiar dacă au trecut 20 de ani, decide să facă un ocol şi să meargă spre fratele său pentru a rezolva şi această problemă. Abia apoi se poate întoarce acasă.

Geneza 27: Binecuvântarea fraţilor Iacov şi Esau – O poveste de familie

Geneza 27: Binecuvântarea fraţilor Iacov şi Esau – O poveste de familie

Analiza cap. 27 din cartea Genezei ne permite formularea ipotezei că ne aflăm în faţa unei poveşti de familie în care intriga o reprezintă câştigarea unui mare favor care este binecuvântarea tatălui înainte de moartea sa. Potrivit cutumelor epocii, această binecuvântare însemna o ceremonie de investire a fiului moştenitor care va prelua prerogativele tatălui său, anume cele de lider al familiei sau al clanului.

o1f_crContextul acestei întâmplări ne sugerează faptul că avem de a face cu o iniţiativă în plan uman care are un sfârşit tragic. Este o poveste în care actorii implicaţi acţionează greşit şi în final cu toţii au de pierdut. Cu un capitol înainte, citim că Dumnezeu îi promite lui Isaac binecuvântare din pricina tatălui său Avraam şi înţelegem că Isaac trebuia să fie un om care să asculte de Dumnezeu şi să îi urmeze sfaturile. Momentul prezentat în cap. 27 ne prezintă un personaj Isaac defazat, supus slăbiciunilor bătrâneţii, aplecat asupra plăcerilor pe care fiul său Esau i le împlineşte. Aşa cum ne arată în special v. 2, Isaac ia iniţiativa de a-l investi pe fiul său Esau, dar fără să aibă claritatea momentului, a importanţei lui şi a siguranţei că ceea ce face este şi voia lui Dumnezeu. În capitolul 28, sesizăm un Isaac parcă trezit la realitate, care vede rezultatul negativ al acţiunilor din cadrul familiei prilejuite de intenţia sa de a-l binecuvânta pe Esau, pricepe că a greşit şi că altul este planul lui Dumnezeu. Astfel, în capitolul 28 ni se prezintă un final al poveştii care ne arată cum Isaac îi dă binecuvântarea fiului său mai mic Iacov, pe linia binecuvântării lui Avraam, şi îl trimite la rudele sale să îşi ia o nevastă din acea familie.

Naraţiunea se desfăşoară într-o succesiune de scene, având o linie de tensiune mereu crescândă, determinată de obiectivul obţinerii binecuvântării. Textul nu ne spune dacă Isaac viza binecuvântarea promisă de Dumnezeu lui Avraam, pe care acum el trebuia să o transmită mai departe unuia dintre fiii săi, dar ne permite să formulăm ipoteza că miza sa este legată doar de acordarea dreptului de lider al familiei către Esau. Aşa cum ne arată şi cap. 25, avem de a face cu o familie împărţită, în care unul dintre fii (Iacov) este preferatul mamei, este mai sedentar şi îi place să stea lângă corturi, iar celălalt (Esau) este preferatul tatălui, are calităţile unui om de acţiune, îi place solitudinea şi vânătoarea. De asemenea, este vorba despre o familie în care avem doi gemeni între care există o tensiune mare. Aceasta este creată probabil şi de simpatia şi preferinţa unuia dintre părinţi, dar mai ales de un eveniment din trecut în care fiul cel mare Esau este ispitit şi îşi vinde dreptul său de întâi născut fratelui său mai mic Iacov.

În prima scenă se anunţă intriga naraţiunii prin planul lui Isaac de a binecuvânta pe Esau. Textul biblic insistă aici pe două detalii referitoare la starea lui Isaac. Pe de o parte, este vorba despre un accent pe lipsa sa de cunoaştere în privinţa sfârşitului, a momentului morţii. Această lipsă contrastează puternic cu situaţia celorlalţi patriarhi (Iacov, de exemplu) care fac din momentul binecuvântării fiilor înainte de moarte un gest profetic, fiind în mod vizibil călăuziţi şi inspiraţi de Dumnezeu. Pe de altă parte, textul accentuează ideea plăcerii lui Isaac în privinţa mâncării pregătită de fiul său Esau, iar tema mâncării şi a ospăţului va fi reluată obsesiv (de opt ori) în fiecare din scenele următoare. Este clar că autorul doreşte să arate concentrarea personajelor pe ceremonie, pe aşteptările şi plăcerile şefului casei şi mai puţin pe solemnitatea unui moment care are darul să transmită mai departe nu numai nişte drepturi, ci şi un legământ cu Dumnezeu.

Ipostaza Rebecăi care spionează discuţia dintre tată şi fiul preferat întăreşte ideea rupturii din cadrul familiei. Scena a doua aduce în prim plan cealaltă pereche: Rebeca şi Iacov. Dincolo de calităţile ei de femeie energică şi de acţiune, planul pus la cale atât de bine pe moment ne sugerează totuşi o premeditare. Mai mult ca sigur Rebeca ştia că Esau este preferatul şi că Isaac îl va pune stăpân peste toate. Însă ea îl preferă pe Iacov şi doreşte să găsească o cale de a-l pune pe el în fruntea familiei. Ocazia tocmai a sosit. Isaac este dispus să facă o ceremonie privată de investire a fiului său Esau, iar Rebeca pricepe că este şansa ei să îşi promoveze fiul preferat. Planul este simplu şi se bazează pe cele două slăbiciuni prezentate de textul biblic în prima scenă: efectele bătrâneţii şi plăcerea. Iacov intuieşte riscurile şi dă înapoi, însă mama este dispusă să îşi asume ea consecinţele unui eventual eşec. Scena din casă cu planul de a deturna binecuvântarea lui Esau se încheie în v. 17, pasaj care ne prezintă pe Iacov luând locul fratelui său, cu hainele lui şi cu mâncarea lui preferată, pentru a se prezenta apoi înaintea lui Isaac.

Momentul următor este unul foarte delicat. Iacov îşi ia rolul în serios şi merge până la capăt în planul ţesut de mama sa de a lua binecuvântarea pregătită pentru Esau. Odată intrat în poveste, Iacov trebuie să rămână pe poziţie şi să facă tot ce poate ca să nu se dea de gol. În pasajul din v. 18-29, Iacov trebuie să mintă de trei ori la întrebările tatălui său şi o face fără nici o rezervă. Mult mai grav este faptul că la un moment dat comite greşeala de a lua în deşert numele Domnului, atunci când tatăl se arată surprins că s-a întors aşa de repede de la vânătoare. Starea de slăbiciune şi de defazare a lui Isaac este întărită şi în acest pasaj. Deşi aude vocea fiului său Iacov, Isaac se lasă convins de mirosul hainelor fiului său Esau, iar mâinile sale nu sunt capabile să distingă între o piele de animal şi mâinile fiului său. În final, ceremonia are loc în acest cadru restrâns doar cu prezenţa tatălui şi a fiul său. Animat în continuare de aceeaşi idee că Esau trebuie binecuvântat, convins de simţurile şi plăcerile sale în faţa unei confuzii, Isaac rosteşte binecuvântarea peste fiul său Iacov. Aşa cum arată conţinutul binecuvântării, putem susţine aceeaşi ipoteză că Isaac viza de fapt doar instituirea urmaşului său ca lider al familiei şi nu transmiterea binecuvântării lui Dumnezeu pe linia legământului cu Avraam. Isaac îl binecuvântă pe Iacov, cel deghizat în Esau, cu belşug de grâu şi vin, cu autoritatea necesară să conducă familia şi alte noroade, cu relaţii bune şi protecţie în faţa oamenilor. Numele Domnului apare în această binecuvântare doar în asociere cu Esau şi personalitatea sa de om al câmpului, al acţiunii, aşa cum i-a plăcut tatălui său.

Următoarea scenă schimbă personajele şi ridică tensiunea naraţiunii la maxim. Asistăm la o dramă receptată foarte puternic atât de Isaac, cât şi de Esau. Când apare Esau cel real şi aduce în faţa tatălui ceea ce el a cerut pentru ceremonia de binecuvântare, textul biblic ne spune că Isaac s-a înspăimântat foarte tare. Probabil că aici are loc un prim pas în procesul de revenire, de trezire a lui Isaac din toată povestea pe care a construit-o pe cont propriu, fără să se consulte cu soţia sa şi fără să întrebe pe Dumnezeu. Această spaimă mare arată nu numai decepţia lui Isaac că a fost înşelat şi nu a fost capabil să vadă ce s-a întâmplat, ci mai ales că poziţia sa de cap al familiei a fost ameninţată şi că altcineva a jucat acest rol în toată povestea. Într-adevăr, Rebeca este cea care a coordonat toate lucrurile, cunoscându-şi soţul, slăbiciunile şi intenţiile lui. În acest punct, mulţi comentatori înclină să îi dea credit Rebecăi şi să considere că planul ei a fost bun, pentru că astfel s-a împlinit voia lui Dumnezeu. Sigur, o asemenea interpretare este cu totul riscantă şi conduce la implicaţii care nu pot fi acceptate din perspectivă creştină. În plus, a susţine că Rebeca a fost călăuzită de Dumnezeu pentru acest plan este o poziţie care nu poate fi acceptată. Probabil că cititorul textului biblic se întreabă unde este Dumnezeu şi ce face el în această poveste. Considerăm că prezenţa lui Dumnezeu în această naraţiune este vizibilă tocmai într-un moment ca acesta în care Isaac trăieşte o spaimă mare. Este ocazia ca Dumnezeu să îi vorbească lui Isaac şi să îi arate ce s-a întâmplat cu planul său pus la cale pe cont propriu, într-un moment nu tocmai fericit, într-o familie ruptă şi tensionată. La nivelul lui Esau, drama se consumă altfel. El se simte înşelat a doua oară de fratele său. Este plin de amărăciune, scoate ţipete mari şi îşi dă seama că a pierdut tot ceea ce tatăl său voia să îi ofere. Atunci când Esau întreabă dacă nu a fost păstrat ceva şi pentru el, ne dăm încă o dată seama că binecuvântarea lui Isaac viza doar succesiunea în cadrul familiei. Esau nu putea primi din ce i se cuvenea prin dreptul de întâi născut, pentru că tatăl său i-a oferit toate prerogativele lui Iacov. De asemenea, această scenă ne arată că Isaac suferă o transformare ca urmare a spaimei sale, astfel că în binecuvântarea dată lui Esau el vorbeşte profetic, având vederea bună şi înţelegând că viitorul pentru cei doi fraţi nu este altul decât al unui conflict. Cel mai tare, Esau, va putea să iasă de sub prerogativele primite de fiul mai slab Iacov doar cu forţa, cu ajutorul săbiei.

Cititorul acestui capitol din Scripturi îşi poate pune o sumedenie de întrebări relativ la această dramă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Rebeca nu intervenea şi dacă Esau era cel care primea binecuvântarea? Rămânea planul lui Dumnezeu neîmplinit? Avea nevoie Dumnezeu în acel moment de ajutorul preţios al Rebecăi ca să repare ceva ce Isaac dorea să facă greşit? Dacă da, cum putem aprecia o asemenea cale care îşi propune binele, dar săvârşit cu ajutorul minciunii, înşelării, luării în deşert a numelui Domnului? Aşa cum a fost prezentat textul mai sus, luând în considerare şi contextul său, considerăm că binecuvântarea lui Esau nu avea cum să prejudicieze planul lui Dumnezeu. Chiar dacă Esau ajungea liderul familiei, Iacov nu avea nimic de pierdut şi asta nu împiedica cu nimic alegerea sa. Mai degrabă, considerăm că această poveste a fost un test în care actorii implicaţi au avut ocazia să demonstreze cine sunt şi care le sunt priorităţile. Această concluzie este susţinută de ultimul pasaj din acest capitol, în v. 41-46.

Finalul poveştii de familie este unul dramatic în care toată lumea pierde. Rebeca, iniţiatoarea planului de deturnare a binecuvântării, îşi vede fiul ameninţat cu moartea şi îşi dă seama că trebuie să facă ceva să îl scape. Planul său este să îl trimită pe Iacov la rudele sale, la Laban, în ţinutul Haran. Pentru Rebeca finalul este tragic pentru că în final îşi pierde fiul cel drag, este nevoită să îl trimită departe şi în final nu îl va mai vedea niciodată. De asemenea, Iacov nu va obţine nimic din ceea ce mama sa a dorit. Prin al doilea plan al Rebecăi, Iacov devine un fugar, fără avere, fără şefia familiei şi cu frica de a fi mereu urmărit de fratele său care îi doreşte moartea. Isaac are şi el gustul eşecului. Autoritatea lui a fost ştirbită, a fost înşelat şi trădat de cei din casa sa, de propria soţie şi de fiul său mai mic. Isaac riscă să îşi piardă ambii fii şi să nu mai vadă un viitor pentru familia sa pentru că a semănat ură de moarte între fii săi. Fiul preferat pierde binecuvântarea, iar fiul cel mic trebuie să fie deportat. În fine, Esau este cel înşelat de mama şi de fratele său şi pierde astfel întâietatea în familie. El rămâne acasă, stăpân peste averile tatălui său, însă un asemenea rezultat nu îl satisface, pentru că îl aşează într-un plan secund în raport cu părinţii săi şi în faţa întregii familii după cele întâmplate.

Al treilea moment, şi cel mai important, al revenirii lui Isaac este prezentat la începutul capitolului 28, când are loc trimiterea lui Iacov la Laban. Abia în acest cadru are loc adevărata binecuvântare care se rosteşte sub călăuzirea lui Dumnezeu, pe linia lui Avraam. Acest final ar fi putut avea loc şi în contextul în care Esau ar fi primit de drept şefia familiei, fără tot planul de deturnare pregătit de Rebeca. În spiritul lui Avraam, Isaac ar fi trebuit să meargă pe direcţia Iacov, atâta vreme cât Esau dovedise un caracter instabil, al unui om pătimaş care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru o mâncare şi care şi-a luat neveste dintre popoarele locului, aducând pricină de amărăciune părinţilor săi. Această decizie de a-l trimite pe Iacov la Laban se putea lua şi fără tensiunea maximă dintre fraţi la care s-a ajuns din pricina alegerii greşite a lui Isaac. Autorul biblic ne prezintă însă cu detalii toată intriga din capitolul 27 pentru a ne pune la dispoziţie, cu maximă onestitate şi realism, un moment negativ din viaţa patriarhilor, care putea să nu fie, dacă Isaac ar fi vegheat şi ar fi construit un cadru de pace şi unitate în familia sa. Avem de a face cu o poveste care ne aşează în prim plan actorii umani, cu slăbiciunile şi intenţiile lor, iar prezenta discretă a lui Dumnezeu transpare în momentele cheie unde are loc trasarea soluţiilor de ieşire, după ce problema ajunge să devină una foarte serioasă. O lecţie importantă a acestei istorii este aceea că Dumnezeu se implică inclusiv în poveştile noastre negative pentru a ne arăta greşelile, pentru a ne da ocazia să ni le asumăm şi pentru a ne oferi direcţii de ieşire. De asemenea, textul biblic ne arată că implicarea lui Dumnezeu nu ne scuteşte de asumarea responsabilă a rezultatelor acţiunilor noastre negative, efecte care ne pot urmări uneori toată viaţa, aşa cum vom vedea din istoria lui Iacov.

Iaşi, 26 februarie 2012 (modificat: 26 februarie 2012)

Postul Mare

Postul Mare

Biserica Romano-Catolică a început Postul Mare sau Postul Paştilor săptămâna aceasta, în ziua de 22 Februarie, numită şi Miercurea Cenuşii. Perioada de post este de 40 de zile şi se încheie cu memorialul Patimii, Morţii şi Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Papa Benedict a deschis această zi cu o audienţă generală în Aula Paul al VI-lea, manifestare la care au participat aproximativ 7.500 de pelerini.

Biserica Ortodoxă începe Postul Mare în data de 27 februarie, zi în care această biserică îi pomeneşte pe sfinţii Procopie Decapolitul (sec. IX) şi Talaleu (sec. V).

Biserica noastră se alătură acestui exerciţiu duhovnicesc al pregătirii pentru sărbătoarea Învierii Domnului, recomandând credincioşilor o perioadă mai intensă de rugăciune, lectură, post şi deschidere spre semenii noştri. Postul Mare durează o perioadă de 40 de zile şi rezonează cu experienţa oamenilor Bibliei din VT (poporul evreu, Moise, Ilie etc.) şi cu cea a Mântuitorului, care a postit tot atâtea zile înainte de intrarea sa în misiunea publică. În acord cu modelul biblic, rostul acestei perioade este de a apropia credincioşii unii de alţii şi împreună de Dumnezeu prin pocăinţă, mărturisire, iertare, evaluare, responsabilizare. Acest proces de intensă trăire duhovnicească reprezintă în acelaşi timp un efort de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Pregătirea, aşteptarea sunt dimensiuni fundamentale ale experienţei creştine, care orientează viaţa de zi cu zi spre Ziua Domnului, încurajând credincioşii să trăiască în lume cu această tensiune a nădejdii revenirii Mântuitorului.