Vizitatori

Flag Counter

Vezi lista evenimentelor

November 2017

MonTueWedThuFriSatSun

1


2


3


4


5


6


7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


20


21


22


23


24


25


26


27


28


29


30


Month: June 2010

Prinderea Mântuitorului şi reacţia ucenicilor (Ioan cap. 18:1-27)

Prinderea Mântuitorului şi reacţia ucenicilor (Ioan cap. 18:1-27)

În textul Evangheliei supus analizei avem de a face cu două pericope: prima, din versetele 1-11, se referă la arestarea Mântuitorului Isus în grădina cu măslini, iar a doua, din versetele 12-27, reprezintă scena aducerii lui Isus Cristos în faţa preotului Ana, tablou în care ni se prezintă şi lepădarea apostolului Petru. Întregul text este unul narativ, cu personaje şi acţiune, însă construcţia apostolului Ioan lasă loc unor mesaje cu caracter teologic şi practic.

Prima pericopă este o continuare a v. 31 din capitolul 14, moment în care Fiul lui Dumnezeu dă semnalul de plecare ucenicilor săi. Acest semnal poate fi pus în paralel cu Deuteronom 2:13, caz în care Moise dă o poruncă similară poporului prin care se realizează intrarea în pustie şi începutul unei noi ere pentru Israel. Ap. Ioan pare să sugereze, ca şi în vechime, o delimitare a Mântuitorului şi a ucenicilor săi de trecut, de poporul iudeu care nu crede şi de liderii poporului care au hotărât judecata Fiului lui Dumnezeu, pentru a intra într-o nouă etapă a iconomiei sale.

Tabloul din grădină, care priveşte prinderea lui Isus, diferă de cel zugrăvit de sinoptici. Naraţiunea prezentată de apostolul Ioan conţine detalii care apar doar în această Evanghelie, în special dialogul lui Isus Cristos cu cei care au venit să-l prindă. Intenţionat, chiar dacă prin repetiţie şi încărcarea textului cu detalii aparent de prisos, apostolul Ioan îl identifică pe cel căutat de ostaşi şi farisei cu numele lui Dumnezeu revelat evreilor în Exod: „Eu sunt”. În întâlnirea din grădină, la „ceasul întunericului”, în faţa „prinţului acestei lumi”, este afirmată adevărata identitate a celui ce va fi prins, legat şi dus la moarte. În contextul în care apostolul Ioan îşi scrie Evanghelia, mişcarea gnostică profesa ideea unui Cristos care este un eon ceresc, care l-a însoţit pe omul Isus pe pământ, dar l-a părăsit înainte de patima sa, astfel încât cel care moare pe cruce este un simplu om. În confruntarea lui Isus cu cei care au venit să-l prindă apare întrebarea cheie „pe cine căutaţi?” (v. 4). Aceasta pune accentul pe ideea că cel prins de iudei este Fiul lui Dumnezeu, care poartă numele tainic al lui Dumnezeu, şi nu este un simplu om. În plus, scena din grădină arată autoritatea acestui nume. La rostirea lui „Eu sunt”, ceata de ostaşi şi farisei au dat înapoi şi au căzut jos la pământ, scenă care ne aminteşte de revelaţia numelui „Eu sunt” pe Sinai. Intenţia autorului Evangheliei este clară. Isus Cristos nu este aici victima unui complot, a trădării ucenicului care aduce această gloată într-un loc intim al prieteniei cu Mântuitorul. Dimpotrivă, pericopa ne prezintă o scenă în care se afirmă din nou identitatea celui care este dus la judecată, autoritatea lui de Dumnezeu care nu a scăpat lucrurile din mâini, precum şi faptul că ostaşii au fost capabili să-l prindă pe Cristos doar pentru că el a ales să se dea în mâna păcătoşilor. Acest moment din grădină este unul crucial. Este un act de iubire şi libertate al Fiului care confirmă că ceea ce urmează, judecata şi moarte sa nu sunt un accident, ci calea pe care a ales-o pentru mântuirea lumii, în acord cu voia Tatălui (v. 11).

În contrast cu identitatea lui Isus Cristos, în acest text personajul Iuda este pomenit tot de trei ori, ca o replică la prezentarea întreită a numelui „Eu sunt”. În construcţia ioanină, Iuda este un simbol al răului care stă faţă în faţă cu cel care a venit să aducă mântuirea. Este clar că ap. Ioan pune aici faţă în faţă pe Mântuitorul şi pe Satan, care a intrat în Iuda (cap. 13:27). Confruntarea care are loc în grădină nu este între Fiul lui Dumnezeu şi o ceată de soldaţi, ci între Dumnezeu făcut om şi stăpânitorul acestei lumi, care va fi judecat şi aruncat afară (cap. 12:31).

În prima pericopă mai apare un detaliu cu semnificaţii teologice importante prin cerinţa Mântuitorului ca ucenicii să fie lăsaţi să plece. Comentariul apostolului la această cerinţă indică misiunea Fiului lui Dumnezeu, anume aceea de a-i salva pe ucenici (conform cap. 17:12), dar nu numai pe cei doisprezece, ci pe toţi cei care vor crede în El (cap. 17:20) şi pe care îi va atrage la sine (cap. 12:32). Chiar înainte de patima sa, Cristos anunţă că misiunea sa va avea succes şi prin aceasta doreşte să întărească credinţa ucenicilor în el şi în lucrarea sa.

A doua pericopă prezintă aducerea lui Isus Cristos în faţa preotului Ana, socrul Marelui Preot Caiafa. Scena din pericopă este dublă: pe de o parte este prezentată interogarea Mântuitorului de către Ana, iar pe de altă parte, este prezentată încercarea celor cei doi ucenici de a-l urma pe Isus, precum şi tăgăduirea lui Petru. Cele două scene se împletesc în construcţia naraţiunii şi formează un mesaj de ansamblu care este specific lui Ioan.

Ştiind că decizia de a fi omorât a fost deja luată de marele preot (v. 14), Fiul lui Dumnezeu nu dă nici un fel de răspuns cerinţei lui Ana, ci doar precizează că ceea ce el a predicat a fost spus la vedere, public, pentru tot norodul. Avem oare aici o altă replică la gnosticism, care profesa ideea că Isus a predicat o evanghelie secretă pentru ucenici, alta decât discursurile sale publice, iar această tradiţie gnostică se păstrează la nivelul unui grup restrâns de iniţiati? Posibil că da. Pentru răspunsul dat, Mântuitorul este lovit de un ostaş, ca pedeapsă pentru o pretinsă lipsă de respect faţă de liderul poporului. Interesant este că faţă de acest executant zelos al ordinelor preoţilor Mântuitorul se apără, făcând parcă abstracţie de judecător şi condamnând această iniţiativă voluntară a unui supus care întrece măsura în realizarea meseriei sale.

În paralel, scena a doua pare a fi mai palpitantă şi mai sugestivă. Este un scenariu tipic din lumea noastră căzută, dar care ne atenţionează că toate actele noastre contează, produc consecinţe şi se leagă între ele. Petru este introdus în curtea Marelul Preot de un ucenic enigmatic, care era cunoscut la curte. Detaliul ne este cunoscut parcă: o vorbă spusă cui trebuie, o regulă încălcată, chiar dacă se dorea un lucru bun, cel puţin aşa gândeau ucenicii, şi se obţine ceea ce s-a dorit. Numai că cei doi nu au bănuit în ce vor intra. Aşa are loc prima tăgăduire a lui Petru. Cea de-a doua este construită de Ioan în oglindă cu un tablou care are loc după înviere, când Petru va fi mântuit de căderea lui: un foc de cărbuni, o şedere împreună, doar că aici identitatea lui îl trădează şi este întrebat de ostaşi dacă este un ucenic al lui Isus. A treia tăgăduire este pusă în legătură cu reacţia lui Petru la prinderea Mântuitorului, când acesta a tăiat urechea unui rob. Acum, o rudă a robului pe care Petru l-a vătămat îl recunoaşte şi îl demască, iar Petru îşi apără pielea şi se leapădă a treia oară. Dacă în prima pericopă avem o antiteză între Mântuitorul şi cel rău, în cea de-a doua avem una între Petru şi ucenicul autentic, care ar putea fi reprezentat de ucenicul enigmatic. Petru reacţionează pătimaş, după logica lumii şi caută să îşi salveze pielea la greu. Celălalt ucenic este aproape de Isus Cristos, îl urmează chiar şi în curtea Marelul Preot unde riscurile sunt maxime, în timp ce ceilalţi au fugit. Petru se leapădă şi se ascunde, ucenicul acesta rămâne cu Isus până la capăt, lângă crucea lui (cap. 19:27).

În cele două pericope se remarcă două lucruri care pot genera întrebări şi astăzi. Un lucru este cert: decizia liberă a Mântuitorului de a se lăsa prins şi de a merge pe calea crucii. Al doilea se conturează prin personajele, deciziile şi întâmplările care se nasc din acţiunile şi libertatea oamenilor din istorie. Ne putem întreba dacă evenimentele ar fi putut arăta altfel decât s-au întâmplat. Ce ar fi fost dacă ucenicul enigmatic nu avea cunoştinţe la curte, dacă Petru nu s-ar fi aventurat după Isus şi nu ar fi scos sabia, dacă ostaşul nu ar fi făcut exces de zel etc. Întrebările sunt legitime, pentru că iconomia lui Dumnezeu o implică pe a noastră şi toate detaliile ei sunt importante. Realismul cu care sunt prezentate toate elementele din pericopă au menirea de a ne comunica ceva despre autenticitatea evenimentelor, dar şi despre mecanismele din spatele lor. Mântuitorul a decis să se lase prins şi dat morţii, dar tot ce urmează, toată intriga şi participarea personajelor trădează datele lumii în care a venit Fiul lui Dumnezeu şi pe care el doreşte să o mântuiască. Ucenicii sunt chemaţi să se desprindă de spiritul acestei lumi şi să îşi asume condiţia lui Cristos, chiar dacă aceasta presupune pericolul şi jertfa. În condiţii delicate, la limită chiar, rămâne esenţială afirmarea adevăratei identităţi a ucenicului, care este ancorată în identitatea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, dar prin măsură şi înţelepciune, prin dreapta socotinţă în faţa tuturor lucrurilor.

Iaşi, 13 iunie 2010